Conferinta de
la Bucuresti
2 aprilie,
2002
(monolog)
Probabil toti
ati citit afisul... l-am citit si eu... si mi s-a parut ca este o tema care poate provoca o discutie.
Cu toate ca, daca as fi vazut eu acest afis, atunci cand as fi avut nevoie de
el, cu acest enunt – „In ce trebuie sa creada tanarul” –, sa va spun drept, nu
as fi venit la aceasta conferinta. Si sa va spun si de ce. In primul rand,
pentru ca eu nu citeam afisele pe care vedeam sigla ASCOR, eu credeam ca e o
firma de tigari fara filtru, semana cu firma ASTRA (noi avem niste tigari
moldovenesti care se numesc ASTRA), iar daca, din plictiseala, l-as fi citit,
as fi avut raspunsul gata: in ce poate crede un tanar sau la ce poate indemna
un calugar descurajat, sa creada? Raspunsul este atat de previzibil, incat eu
sunt pus in situatia sau de a dezamagi pe acel tanar sau sa schimb titlul
conferintei. Si atunci, tinand mult la tanarul care, desigur, nu este in
aceasta sala -, fiindca cei pe care am fi vrut noi sa-i indemnam sa creada „in
ce trebuie”, tocmai de asta sunt greu de „pescuit“ pentru ca niciodata nu se
afla la aceste intalniri - eu nu voi schimba foarte mult titlul, voi spune
[doar] nu in ce, ci Cum trebuie sa creada un tanar. Dar, ca sa nu
fim cu totul previzibili, ca sa le dam o sansa acelor tineri, eu voi incerca
sa-mi raspund si mie, inainte de a porni la discutia despre cum trebuie sa
creada [un tanar], totusi, in ce trebuie sa creada?
Eu cred ca un tanar trebuie sa creada in
curaj inainte de toate, un tanar trebuie sa creada in biruinta, in biruinta
vietii, in biruinta mortii. Un tanar prin asta ramane tanar, daca nu isi pierde
acest curaj, setea de a infrunta, de a infrunta viata, de a infrunta moartea,
de a-L infrunta pe Dumnezeu, la urma urmei!, de a infrunta si de a invinge. Dar
cum sa-L infruntam noi pe Dumnezeu?! Cum sa-L invingem?! Asa ca Iacob care s-a
batut cu ingerul! Si stiti de ce indemn la infruntarea lui Dumnezeu si cred ca
este posibila infrangerea Lui de catre un tanar? Este o vorba: daca vrei sa
invingi un dusman sau sa-l castigi, fa-ti-l prieten. Si eu cred ca a-L infrange
pe Dumnezeu, pe acest „dusman“ al nostru, inseamna a-L face prietenul nostru.
De ce am
propus sa discutam despre felul cum trebuie crezut? Tocmai pentru faptul ca
este cea mai banala tema, pe care atat de des am auzit-o, incat o trecem cu
vederea de fiecare data. Si vreau sa ma opresc la cele mai banale aspecte ale
credintei noastre pe care nici cei care ne propun si ne indeamna la discutie
„despre cum trebuie sa credem” nu le mai au in vedere. Ni se propun discutii
despre eclezi... ziologie – ce cuvant greu! - , despre tot felul de nuante de
la nu stiu care sinoade care sunt toate interesate, dar... Pentru ca daca vrei
sa te dai destept astazi intr-o confruntare, trebuie sa pronunti de exemplu
cuvantul „apocatastaza“, pentru ca toti desteptii nu-l cunosc, nu l-au mai
auzit, oriunde printre scriitori, unde vreti, e un cuvant nou, ciudat [nu
exista in dictionar]. Si mai sunt cuvinte din astea. „Eshatologic”, de exemplu.
Asa ca, este un mare pericol, un mare risc, ca noi, incercand sa fugim de
banal, sa cadem intr-o banalitate si mai mare, in care ne inarmam cu o gramada
de cuvintele frumoase, interesante, dar care, pana la urma, nu ni-L apropie
deloc pe Dumnezeu si, paradoxal, nu ne intaresc deloc in credinta aceea pe care
noi vrem sa o aparam cu acesti termeni.
De asta am
zis ca lucrul cel mai important si prim pe care trebuie sa-l faca nu doar un
tanar, noi toti suntem tineri, este sa infrunte realitatea asta posaca. Noi
traim un Testament care se cheama nou si tindem sa devenim omul nou, asta ne-a
adus Hristos, adica o continua intinerire: „Codrule, codrutule, tu, din tanar
precum esti, tot mereu intineresti“, numai ca, de data asta, noi nu ne mai
tanguim in fata codrutului, pentru ca el, saracul, va trece, „va trece si cerul
si pamantul, dar cuvintele Domnului nu vor trece”[1][2].
Asadar, lucrul care trebuie facut este sa ni-L apropiem pe Dumnezeu. Si
inceputul este tocmai infruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie sa recunoastem:
[Dumnezeu] ne socheaza, ne surprinde si chiar ne incomodeaza de prea multe ori,
iar noi, acceptand cu o falsa si aparenta docilitate aceste nelamuriri pe care
le isca Dumnezeu in mintea si in inima noastra, nicicum nu reusim sa ajungem la
El. Lucrul acesta pare socant, dar asa ne-a invatat Dumnezeu sa fim. El ne
spune sa nu fim „caldicei”. Sa fim fierbinti! El ne spune ca, daca suntem
caldicei, ne scuipa[2][3].
Cititi Psaltirea lui David, sa vedeti cum Il santajeaza David pe Dumnezeu:
„Doamne vino ca sa nu rada popoarele, sa nu intorci din cauza mea, din cauza
pacatelor mele, Fata Ta, sa nu se rusineze cei ce nadajduiesc in Tine, din
pricina mea, Doamne[3][4].
Ce-Ti va folosi de ma voi pogori in pamant, oare sangele mai lauda?[4][5]”
Uitati cum Il santajeaza David pe Dumnezeu! „Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai
incotro, vrei nu vrei mantuieste-ma. Ce-o sa zica lumea?[5][6]“
Aceasta nu
este o blasfemie, nu este o hula. Acesta este curajul pe care am zis eu ca
trebuie sa-l aiba tinerii si sufletul omenesc, pentru ca la acest curaj ne
indeamna Hristos, cand spune: „Indrazniti, Eu am biruit lumea![6][7]“
si cand spune: „Fiti precum copiii![7][8]“,
adica nu sa va placa ciocolata Milka, ci sa nu judecati prea mult: „Oare ce va spune
Dumnezeu despre mine, daca eu voi face cutare lucru?”
Noua nu ne
place sa ne rugam, ne irita, ne enerveaza, si in mintea noastra suna cuvinte
cam de felul: „Mantuitorul a spus sa nu ne rugam mult ca paganii[8][9],
dar astia au facut acatistiere de 2 kg! Sa citesc eu acatistul acesta... am
ajuns la icosul 7, inseamna ca am trecut de jumatate, acus termin!” Suntem
fatarnici in fata lui Dumnezeu! Intelegeti? Este o mare treaba sa ai curajul de
a recunoaste tu, nu in fata oamenilor, ci chiar in fata lui Dumnezeu, sa
recunosti ca tu n-ai chef sa citesti acatistul [nu sa fugi de Dumnezeu de
rusine]. Este un mare lucru, este o biruinta, este o infrangere a omului vechi,
este inceputul smereniei, caci iti dai seama ca, chiar asa cum esti tu,
Dumnezeu te asista si nu doar te asista, ci chiar atunci, cand vei cadea si vei
recunoaste, si vei spune: „Doamne, nu imi place mie acatistul acesta, ajuta-ma,
nu prea pot sa ma rog, „cred, Doamne, ajuta necredintei mele![9][10]“
va veni la tine.
Avem o
gramada de cazuri [in Scriptura] care toate ne invata sa credem anume astfel in
Dumnezeu[10][11].
Dar noi suntem politicosi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice Dumnezeu despre mine
daca eu, de exemplu, in locul acatistului voi citi o catisma din Psaltire sau
voi spune „Tatal nostru”, asa, cu credinta, cum a zis Hristos: „Doamne, Tu ai
zis sa spun „Tatal nostru”, iaca, eu il spun, am nadejde, ca Tu ai zis”. Sa
vedeti ca atunci avem mai multa liniste! Si tot ce facem, sa-L avem inaintea
noastra pe Dumnezeu pururea. Ce inseamna asta? Vedeti cum sunt construite
rugaciunile Parintilor: „Caci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu
voiesc moartea pacatosului, deci primeste-ma”. Santaj![11][12]
„Tu ai zis sa ne rugam asa, deci, primeste rugaciunea noastra”. Si [asa]
incepem a-L trai pe Dumnezeu cel viu! Asa se laudau evreii in fata noroadelor,
ca ei cred in Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, desi
noi stim foarte bine din cursurile de teologie ca noi credem asa, „ne rugam in
Duh si-n adevar[12][13]”,
totusi, ne izbim de o gramada de formalitati si ramanem in ele, nu avem curaj
sa fim sinceri, nu avem curaj sa incepem odata, noi nu incepem a trai! Noi inca
n-am inteles de ce Dumnezeu este viu!...
Vine odata o
femeie la vladica Antonie al Surojului si i se plange: „Vladica, citesc
acatiste in fiecare seara, canoane, nici o bucurie n-am, ma irita, nu stiu ce
sa mai fac, pentru ca nu-L simt pe Dumnezeu, nici un semn n-am”. Si atunci
vladica ii spune: „Stii ceva, incearca, du-te acasa, pune-te in fata icoanei si
taci. Si incearca sa auzi, sa asculti ce-ti va spune tie Dumnezeu, pentru ca
tu, palavragind atata, nu-L lasi sa-ti vorbeasca si El”. Si s-a dus si a facut
asa femeia, si a venit cu mare bucurie. L-a auzit! Hm!? Parca atat de putin,
atat de simplu! Si invataturile astea despre rugaciune si despre intalnirea cu
Dumnezeu le gasim la toti Parintii care au scris despre rugaciune. Spune
Sfantul Ioan Gura de Aur: nu citi rugaciuni lungi dimineata si seara, mai bine
citeste rugaciuni scurte de mai multe ori pe zi.
La Sfantul...
n-are importanta... la Duhul Sfant [ca Sfintii sunt locase ale Duhului Sfant]
vine un frate si ii prezinta o mare descoperire, pe care a avut-o in materie de
rugaciune, pentru ca a fost in oras si a auzit tropare cantandu-se[13][14].
La care Sfantul ii spune: „Oare Antonie o fi stiut tropare? Oare avva Amon o fi
stiut tropare, ca ei opreau soarele de pe cer cu cateva cuvinte”.
Deci, mai
buna este intalnirea sincera, dupa care poti sa adaugi rugaciuni cate vrei,
dupa care este fireasca setea de rugaciune incat ramai asa, ca Sfantul Arsenie,
cu soarele la spate cand rasare si [cand termini] iti apune in fata. Acum,
intr-o masura mai mare sau mai mica, tu ai dragostea si chemare spre rugaciunea
asta, pentru ca Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit
samarineaneanca. De aici incep restul virtutilor, de aici incepe viata in
Hristos. Stiti de ce? Pentru ca daca noi n-am avut incredintarea ca Dumnezeu
este viu, ca este cu noi si pentru noi, noi n-avem nici un motiv sa facem
celelalte fapte bune. Apostolul Pavel spune: „Daca Hristos n-a inviat,
zadarnica este credinta voastra, zadarnica este propovaduirea noastra”[14][15].
Dar noi, daca nu am avut aceasta incredintare ca Hristos a inviat, zadarnic ne
ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o gramada de pacate,
dupa care venim si reprosam, asa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, ca nu se
pot face in ziua de astazi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau poate nu eu,
sunt unii nascuti asa, predestinati pentru mantuire.
Da, pentru ca
noi, spune Apostolul Pavel, trebuie „sa ne bucuram pururea”[15][16]!
Si atunci cum ne bucuram, daca noi ne iritam? Noi vedem lucrurile palpabile,
placerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe cand cele duhovnicesti... Am
auzit noi undeva ca cutare Sfant, cand se ruga simtea asa o dulcea-a-a-ta in
inima, incat a lasat si pe femeia lui frumoasa si s-a retras in pustie. Noi le
citim, ne place sa le povestim: „stiti, sunt asa Sfinti”, dar noi, cand vedem
femeia asta frumoasa, nu stiu cum, dar parca in pustie nu prea mai vrem sa ne
ducem... sau daca ne-am duce, doar cu ea! Deci, bucuria ne lipseste. [Iar
bucuria este numai rod al rugaciunii, si rugaciunea este numai a celora care nu
mai au grija lumii. Tocmai pentru ca nu avem bucurie de la Dumnezeu, de la
viata noastra bisericeasca, incepem a ne preocupa de problemele lumii, carora
le dam o infatisare pseudo-duhovniceasca, cum ar fi, sa convertim pe altii si
sa mustram raul necredinciosilor. Bucuria rugaciunii insa si a vietii
bisericesti ne lipseste, tocmai pentru ca noi ne-am ingradit cu reguli fara
nici un folos, care ne fac sa ne simtim mai putin liberi decat restul lumii, de
aceea ne si revoltam impotriva pacatosilor, manati de o invidie deghizata in
chipul ravnei].
Stiti ca omul
nu este chiar asa de prost, incat sa schimbe bucuria pe neplacere. Si Dumnezeu
stie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne imbie, pe cei pacatosi, zicand ca
acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo va prisosi harul[16][17].
Din cauza asta, sa stiti ca oamenilor cu pacate foarte mari le trimite uneori
niste stari harice pe care nu le au o gramada de oameni care se roaga in
biserica si, sa va spun drept, o gramada de calugari. Nu-i o ciudatenie.
Altfel, niciodata pacatosii nu s-ar fi intors la Hristos. Ce-i drept, ei nu
recunosc starea asta, nu stiu sa o defineasca, mai tarziu inteleg ca au fost
cercetari ale harului. Si stiti de ce se intampla asta? Pentru ca Dumnezeu da
harul nu pentru meritele noastre, nu pentru ca am stat nu stiu cat si nu stiu
cum, nu pentru ca n-am mancat nu stiu cat si nu stiu cum, ci pentru „duhul
umilit si inima infranta”[17][18].
Uneori acesti oameni, care de regula sunt tineri, ajung la infrangerea inimii
pentru ca isi dau seama ca ceea ce au crezut ei ca este totul, de fapt, nu era
nimic. Si in infrangerea aceea pe care ei o suporta si pe care ei o recunosc
sincer in fata lor insisi - pentru ca cealalta parte [Dumnezeu] pentru ei nu
exista, dar se presupune -, pentru aceasta infrangere Dumnezeu le daruieste,
uneori, niste stari pe care ei le cauta dupa aceea si ajung la Hristos. Ma
gandesc cum le putem noi impaca, pentru ca altminteri putem ajunge foarte usor
la o apologie a pacatului, cumva, sa ajungem sa prezentam pacatul ca pe o cale
mai sigura de a dobandi harul, ca pe o cale mai sigura de a ne intalni cu
Dumnezeu. Nu este deloc asa, dar noi, care cel putin am recunoscut in mintea
noastra ca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iata, cand
mai usor, cand mai greu, ne mentinem in aceasta legatura cu El, trebuie sa avem
nu doar o mare intelegere pentru pacatosi, ci o dreapta intelegere, [pentru ca,
din felul in care ne raportam la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].
Sa stiti ca
cei care sar ca arsi atunci cand le spui ca cutare pacatos se poate intoarce
foarte bine, ca el are uneori trairi harice de la Dumnezeu, acestia care se
irita, stiti de ce o fac, stiti de ce nu pot sa-i apere pe pacatosi? Pentru ca
ei, de fapt, ii invidiaza pe pacatosi. Sunt foarte, foarte multi credinciosi in
Biserica care, desi traiesc in casa lui Dumnezeu dau cu ochiul in afara, se
uita in „gradina aproapelui”, cum spune porunca a X-a[18][19],
poftesc femeia aproapelui, magarul aproapelui, adica poftesc modul de viata al
pacatosului. El, desi este in Biserica, il invidiaza [pe pacatos]. Din cauza
asta, il si agreseaza verbal, cu mintea, in tot chipul il agreseaza. El ar vrea
ca toate desfranatele sa fie starpite sau sa se pocaiasca, sa devina calugarite
cu toate, ca „ajunge cat au pacatuit! trebuie sa aduca o pocainta foarte mare
pentru asta!” Invidiaza... „Adica cum, Doamne, eu is prost, stau aici in
biserica, ma rog si acesta, asa, face ce vrea el si la batranete spune: Doamne,
miluieste! si-l ierti? Si eu… adica, eu cum raman?” Tocmai asta e pilda cu
ceasul al unsprezecelea, ceasul intai. Aici ne tulburam noi, ceea ce arata ca
noi habar n-am inteles ce-i viata asta crestineasca, noi n-am avut inca nici o
bucurie de la Hristos, noi nu ca n-am ajuns sa-i compatimim pe fratii nostri,
noi chiar ii invidiem! Suntem de rasul rasurilor! Dar umblam asa imbufnati, asa
destepti, stim termeni de la sinoade, date exacte, asaltul sectelor, care unde
vin... toate le stim, dar nu stim sa fim blanzi! Hristos nu a zis: „Invatati de
la Mine sa inviati mortii, invatati de la Mine sa faceti minuni sau sa mergeti
pe ape, ci a zis: invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti
gasi odihna sufletelor voastre”[19][20].
Noi suntem blanzi, cand mergem la parintele nostru duhovnic, suntem foarte
blanzi si foarte smeriti: ne imbrobodim, plecam capul, „blagoslovi-i-i-i-ti”,
vorbim putin de tot, suntem sfiosi, nu sfiosi, suntem „in rugaciu-u-u-ne”!,
suntem absorbiti, dar in rest... am face noi niste sinoade si niste canoane
pentru... „sa fie dreptate in lume, ca crestinismul sa ajunga la toata inima,
c-asa e porunca: toti sa creada, iar ei nu cred! Trebuie sa facem ceva sa
indreptam societatea asta!…” Vrem reforma, in Biserica vrem reforma: „Sa ne
unim cu totii, sa cerem la Parlament sa nu mai fie case de toleranta! Da se
poate?! Sa se interzica toate astea!”... Va inchipuiti cam prin sec. I crestinii adunandu-se in jurul senatului
roman cerand sa inchida baile publice si
sa nu se mai danseze, hm?! Astea nu erau preocuparile lor. Tocmai despre astia
-, ca pe atunci cine ara? era Neron -, Pavel spune sa va rugati pentru
intai-statatori[20][21]
[chiar si pentru unul ca Neron, care l-a si omorat pe Pavel]. Nu erau ei prea
asa crestini [in orice caz, nu erau mai buni decat intai-statatorii de astazi,
pe care ii plefturesc unele revistele ortodoxe]. Cum oare?! Este porunca sa nu
ne rugam pentru ei, „pentru cei cu pacate de moarte - este porunca -, nu zic sa
va rugati”[21][22].
Dar ce face Apostolul Stefan? Evreii arunca cu pietre in el – acela ce fel de
pacat este, de moarte sau nu? – si el zice: „Doamne, nu le socoti lor pacatul
acesta”[22][23].
De ce s-a rugat? Incalca porunca? Nu. Chiar daca noi stim ca oamenii astia,
dupa toate canoanele, n-ar trebui sa se mantuiasca, noi nu ne rugam ca sa
infruntam Biserica, noi nu ne rugam pentru ca suntem mai destepti [decat
Evanghelistul Ioan] si decat cei care au facut canoanele si au lasat poruncile,
noi ne rugam pentru ca inima asta a noastra ne indeamna la dragoste. Hristos
pentru cine a murit? Pentru toata lumea, spune. Nu erau de moarte si pacatele
noastre? Erau. Sfatul Sfintei Treimi care zice: „Sa facem om dupa chipul si
asemanarea noastra”[23][24],
stia ca omul va cadea in pacat, ca va trada, dar l-a facut. Iata, deci,
credinta si nadejdea lui Dumnezeu in om pana in ultima clipa, pana si pentru
cel mai mare pacatos. Dumnezeu stia din sfatul dinainte de veci ca el va cadea,
El stia chiar ca se va pierde, ceea ce noi n-avem dreptul sa stim, noi n-avem
voie sa gandim, sa stim lucrul acesta, ca macar vreunul dintre oameni se va
pierde! Doar Dumnezeu are acest privilegiu grozav de dureros, de a sti ca
cineva se va pierde pentru totdeauna, dar pe noi Dumnezeu ne-a scutit de
durerea asta si de cruzimea asta si noi spunem ca toti se vor mantui. Nu suntem
origenisti, stim ca nu toti se vor mantui, dar inima noastra, tocmai pentru
faptul ca nu stim care dintre ei nu se va mantui [si care da], ii crede pe
toti. Altminteri, iata ca acel cizmar din Alexandria, pe care-l gasim in viata
Sfantului Antonie, despre care se spune ca nu avea alta nevointa decat ca batea
cuie in cizme si despre toti trecatorii pe care-i vedea spunea: „Doamne,
acestia toti se vor mantui, numai eu nu”, daca am judeca cu mintea, asta ar fi
origenism. Nu?! Crede in recuperarea tuturor?! Dar se spune ca era mai mare
decat Antonie, pentru treaba asta. Asa ca, nu este nici un pacat daca noi nu ne
preocupam de pacatele altora, pana cand nu ni le-am rezolvat pe ale noastre.
Sa vedeti ca
toate pacatele noastre incep de aici, pentru ca noi intotdeauna avem de
rezolvat problema altcuiva, fie legea nu stiu care despre nu stiu ce, despre
desfranate sau despre ce s-a intamplat in Turcia, ca au omorat pe crestini in
Iugoslavia. Pentru noi e o nenorocire ca au omorat un crestin – nu-i asa? – o
mare drama. Am ajuns cu totul necredinciosi! Stiti de ce? Atunci cand Petru il
opreste pe Hristos sa nu mearga la cruce, Hristos ii spune: „Piei inapoia mea,
Satano!”[24][25]
Dar noi, cand vedem ca a omorat cineva un crestin, ne tulburam grozav: „Trebuie
sa facem ceva cu turcii astia, cu americanii!” Noi nu credem ca acest crestin
ajunge la Hristos! El este mucenic. Noi nu credem ca exista viata vesnica! si
ne surprindem [asupra acestui fapt] la lucrurile astea atat de simple si atat
de cotidiene. Zic eu ca pentru viata crestina este mare lucru sa recunoastem ca
noi suntem la inceput [si ca nu-i vremea sa schimbam noi lumea]. Un inceput este
sa ne uitam tot mai des in noi insine si, cum spune Sfantul Nil Sorski, daca nu
putem sa propasim in virtuti, macar sa propasim in vederea propriilor noastre
neputinte, adica sa te surprinzi cand te-ai iritat, sa te surprinzi cand ai
primit un gand de acesta ca turcii trebuie rezolvati si trebuie sa mergem noi
acolo cu niste trupe de la ASCOR sa propovaduim Evanghelia. Sa ne surprindem la
ganduri de astea, sa ne dam seama cel putin ca ele sunt normale, sunt omenesti,
sunt firesti, dar de fiecare data cand am avut un gand sau altul... ca ai vazut
un popa gras, sa zicem, cearta gandul, marturiseste-l tie insuti. Ei, hai, ti-a
venit, nu-i grav, e omeneste sa-ti vina, dar la urmatorul sa spui: „Mai, vezi
cate parale faci tu cu gandurile astea? Doamne, iarta-ma, miluieste-ma, si pe
parintele, si, pentru rugaciunile lui, iarta-ma”. Sau de ti-a venit cutare
gand: „Mai, mai, tu vezi ca esti un necredincios?” Sau ti-a cerut cineva
milostenie si n-ai avut chef sa-i dai, nu spune: „Astia toata ziua umbla pe
aici, le dai si pe urma ei fac pacate cu banii astia”. Sa-ti spui: „Nu-i asa ca
esti un purcel, nu-i asa ca n-ai avut chef sa le dai? Doamne, iarta-ma!”
Intelegeti? E foarte simplu, intotdeauna avem prilej sa propasim in Hristos,
vazandu-ne neputintele astea ale noastre. Si aceasta vorbire cu noi insine
despre pacatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun inceput al
rugaciunii, care degraba ne va aduce dulceata si bucurie.
Este minunat
ca Hristos nu ne-a spus: „Faceti performante”, dar ne-a dat pilda vamesului si
a fariseului, ne-a dat exercitiul acesta si ne-a laudat pentru el. Hristos a
zis ca n-a venit pentru cei milostivi in lume, pentru cei drepti, ci pentru cei
pacatosi. Dar noi dam navala sa ne convingem pe noi insine ca am devenit
milostivi, ca am devenit buni, ca am devenit blanzi; noi trebuie sa vrem sa
devenim, dar nu trebuie sa primim gandul acesta ca am devenit, nu trebuie s-o
credem, noi trebuie sa ne convingem pe noi ca suntem pacatosi. Cel mai greu
lucru: sa te convingi ca tu esti din ce in ce mai departe de Hristos si totusi
sa nu de desparti de El. Asta inseamna „tine mintea ta in iad si nu
deznadajdui”. Asta inseamna! nu inseamna alte lucruri, nu inseamna sa fii
atacat de draci rosii cu copite care bat in geam, si tu te incrancenezi in fata
icoanei si-i birui. Nu. Inseamna sa vezi ca tu esti tot mai departe si mai
departe si totusi nu deznadajduiesti, pentru ca Hristos spune ca pentru oaia
cea pierduta a venit, dar noi o dam in primul rand acolo, acolo suntem. Dar,
stiti, nu doar in fata oamenilor [sa marturisim], hai sa spunem, in fata
oamenilor e greu, oare cum sa pari asa prostanac si nemilostiv? Nu-i chiar
frumos, nu? Asta nici nu trebuie facut, ca e greu, prea greu, dar macar in fata
noastra; noi nici asta n-o putem recunoaste, ca nu suntem chiar atat de buni.
Deci, acesta e inceputul vietii crestine, de aici. David spune ca „duhul umilit
Dumnezeu nu-l va osandi”[25][26].
Si daca o veni Dumnezeu cu noi, de acolo incepe nevointa cea buna, ne rugam cu
drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem ca am facut milostenie, chiar daca
am dat, dupa aceea ne spunem: „Mai, am vrut sa-i dau mai mult, dar i-am dat mai
putin”. Niciodata nu-ti mai vezi o fapta buna, le uiti.
Asta cred eu
ca ar trebui sa incepem si nu doar tinerii. Noi suntem datori sa fim tineri,
datori, altfel nici nu putem, crestinismul este o religie pentru tineri, pentru
ca este o religie a jertfei. Tot necazul tanarului de azi este ca el nu are in
numele cui sa se jertfeasca. Asta este drama omului. In numele cui sa te
jertfesti? Sa porti blugi rupti? Trece. Sa faci sport, sa ajungi sa dai cu
calcaiul la ceafa? Ei, pana unde ajungi? Vine o vreme cand nu mai ai ce sa
faci. Sa iei motocicleta? Hm! Ai mers cu motocicleta, ai 25 de ani, trebuie sa
te casatoresti, nu mai merge motocicleta, plange copilul acasa. Si, pana la
urma, toti devin niste cetateni onorabili, care mai dosesc uneori bani de
nevasta, pe care ii beau la o bere cu prietenul si isi aduc aminte aventurile
lor, pe care... sa nu vorbim tare ca aude cineva si sa nu avem scandal acasa.
S-a terminat cu tineretea! Si vine sfarsitul, si sfarsesc, si stiu, dar nu cred
ca vor sfarsi [si ei] asa. Deci, problema tanarului de azi e ca nu are in
numele cui se jertfi. De asta el cauta o femeie pentru care sa se jertfeasca.
Si, cand acolo, se trezeste ca ea, saraca, cauta sa se jertfeasca si ea in
numele cuiva si parca nici el nu face atatea parale, cat sa merite sa-ti dai
viata pentru el. Si nici apartamentul nu era asa de grozav, chiar asa… De aici
incepe drama.
De asta
crestinismul este o religie a tinerilor, este o religie a jertfei care
intotdeauna este mai mare [decat aspiratiile tale] si nu te mai saturi de ea, tot nu-ti ajunge,
te jertfesti si te jertfesti si nu-i mai dai de capat, atat de minunat! Si este
o jertfa a tot ce este mai bun, a tot ce cauta tanarul: a vietii, a biruintei,
a frumusetii, a vesniciei. De asta zic eu ca nu este nici o religie mai
seducatoare pentru tineri decat crestinismul, numai ca noi l-am facut asa posac
cu incrancenarile astea care merg impotriva lui Hristos. Oricum ne vrajmasim cu
El, nu ne rugam, nu respectam nici o porunca, dar macar hai sa ne vrajmasim cu
folos! Sa ne batem cu Dumnezeu ca Iacov si sa-i zicem: nu Te las sa pleci, pana
nu ma binecuvantezi![26][27]
Sa incepem infruntarea cea buna, pe care El spune ca o va incununa. Si ce poate
fi mai atragator pentru un tanar?
Acum
eu, vorbind, am zis si lucruri care, stiu eu, dupa asta starnesc unele
discutii, care ajung pe cai ocolitoare la mine si vad ca sunt altfel decat as
fi vrut eu sa le spun. De asta, as vrea sa discutam aici si toate neghiobiile
pe care le-am rostit sa nu ramana nerezolvate, sau pentru cei care se pot
sminti, sau pentru mine, care voiesc pururea sa ma indreptez. Da, da, sincer o
spun. Si atunci, cred eu ca e vremea sa starnim un dialog.
Conferinta de la Bucuresti
2 aprilie, 2002
PARTEA II
(intrebari si raspunsuri)
DESPRE NATIONALISM
Exista mantuire fara constiinta nationala?
Exista, exista.
HRISTOS MIJLOCITORUL
Parinte, in cartea „In cautarea aproapelui pierdut” ati
facut o afirmatie de genul: Hristos a venit sa mantuiasca ce era pierdut si nu
cei ce cred ca ei fac aceasta lucrare. Cum explicati ca Hristos converteste pe
cineva la Sine, fara mijlocitor? Ne puteti da exemple?
Foarte bine. Este [exista] cazul
ca Hristos este mijlocitor pentru noi[27][1] – scrie acolo, scrie in Scriptura, nu? Sa
stiti ca in cazul in care nu gasesti un mijlocitor vrednic, Hristos isi ia
asupra Lui insusi misiunea asta si devine El insusi mijlocitor. Da, da, noi am
luat foarte la litera o gramada de lucruri, incat am pus interdictie lui
Dumnezeu. Noi n-avem voie sa facem asta, Hristos nu mai are voie sa faca ceva
fara mijlocitor? Da, El a lasat mijlocitori pe pamant, dar nicaieri noi n-am
gasit ca s-a privat pe Sine de a interveni personal in viata omului. Nicaieri
nu este asta. Deci este si una, si alta. Sa nu-i stramtoram drepturile lui
Dumnezeu, nu avem voie. Asa ca Dumnezeu singur poate deveni, la nevoie,
mijlocitor, mai ales cand cei care ar fi trebuit sa fie mijlocitori devin...
altceva.
Va
rugam sa ne marturisiti cum v-a chemat Hristos la slujirea Sa fara ca nimeni sa
va vorbeasca despre Hristos, asa cum scriati in cartea amintita mai sus.
Chiar acum? Pentru ca eu n-am
spus niciodata lucrul acesta, si am avut motivele mele, intotdeauna spuneam: am
citit cartea Sfantului Antonie cel Mare si, dintr-o data, m-am convertit, dar,
de fapt, asta era o etapa ultima. S-a intamplat ceva mai inainte, dar despre
asta nu m-am simtit eu inca in stare si nu cred ca a venit timpul s-o rostesc.
Dar am inceput sa scriu un roman – niciodata [dupa convertire] n-am crezut ca
voi [mai] scrie un roman – despre chestiunea asta si o fac pentru a ma scuti de
situatia penibila pentru mine de a vedea ochii celora care vor auzi lucrul
acesta, pe care nu sunt inca gata sa-l spun.
LIMITA DINTRE
CURAJ SI NESABUINTA
Care este limita dintre curaj si nesabuinta?
Eu cred ca lucrurile astea doua
nu se intersecteaza, pentru ca pornesc din puncte diferite, cresc din tulpini
diferite. Curajul este bun. Hristos spune: „Indrazniti”[28][2]. Curajul este ravna cea buna. Eu stiu cum
e cu nesabuinta asta? Atunci cand noi nu mai avem frica de Dumnezeu, atunci
cand, dupa ce L-am infruntat cu o intrebare, nu ne-am speriat si n-am cazut la
pamant cu lacrimi si, in general, nu mai avem lacrimi pentru pacatele noastre
si nu ne mai pare ca suntem pacatosi, atunci n-avem dreptul sa mai indraznim la
Dumnezeu, trebuie sa ne plangem; indrazneala cea buna vine numai de la
smerenie. Luati seama ca nu cumva sa primim in mintea noastra si in gandul
nostru [gandul] ca noi suntem mai privilegiati decat altii de a da buzna la
Dumnezeu. Noi dam buzna la Dumnezeu tocmai pentru ca ne consideram mai pacatosi
decat altii, suntem atat de deznadajduiti, incat nu mai vedem nici o iesire si
atunci strigam: „Doamne, daca nici acum nu ma mai primesti, mor”. Asa-i si
spunem. Gasim la Sfinti, foarte simplu. A venit la Pavel cel simplu cineva sa-i
scoata dracul; [iar Pavel] s-a catarat pe o piatra si a zis: „Doamne, nu ma dau
jos de pe piatra pana nu scoti dracul din omul acesta”. Clar, nu toti avem inca
simplitatea asta, dar trebuie sa tindem spre ea. Fiti sinceri, pentru ca
Dumnezeu stie starea noastra adevarata – asta e cel mai important lucru – chiar
daca noi nu I-o spunem. Noi Il mintim: „Doamne, eu sunt smerit, n-am
indrazneala sa spun asa ceva”, dar apoi spune: „Ce-o dat porunca asta asa de
grea? pe de o parte, ne-a facut asa frumosi, zice cresteti si va inmultiti si
apoi… feciorie?” Spune-i lui Dumnezeu ca nu intelegi si El iti va explica! Cum
spune la Isaia si la Psalmi?: „Nu am nevoie de nimic, nici de jertfe, nici de
altceva, pune neputintele tale inaintea Mea si cheama-Ma in ziua necazului tau
si Eu te voi izbavi si tu Ma vei proslavi”[29][3]. Te voi izbavi! Dar care sunt necazurile
noastre? Nu ca a cazut bomba pe turnurile din America, acesta nu-i necaz, sau
ca nu stiu ce lege sau ca nu merge bursa. Necazurile noastre sunt atacul
patimilor, dar mai mare decat atacul patimilor este necazul necredintei, cand
noi nu-L intelegem pe Dumnezeu. Tineti mintea rugaciunea: „Cred, Doamne, ajuta
necredintei mele”[30][4]? Sa putem marturisi ca „nu credem,
Doamne, in Tine, nu Te inteleg, am inteles numai un pic, dar asta n-am mai
inteles-o, imi pare ca nu-si are locul aici”. Eu va spun asa, mai simplu, dar
chiar si asa puteti sa-I spuneti lui Dumnezeu, pentru ca El oricum va vede si
stie ce e in inima voastra, El spune ca vede inima si rarunchii, ochii nostri,
El ne-a zidit si atunci de ce sa fim cu prefacatorie in fata Lui? Asa sa
indraznim la El. Si spune El numai atat pe urma sa facem: sa-L proslavim! Sa
spunem: „Doamne, slava Tie, m-ai izbavit de patima asta, de gandurile astea
care le aveam fata de Tine, ganduri de hula”. Sa recunoastem gandurile de hula
pentru Maica Domnului, pentru Dumnezeu, pentru Sfinti. Cand ne vin ganduri de
hula despre Maica Domnului, du-te la icoana, nu te rusina si spune: „Maica
Domnului, ce sunt gandurile astea la mine? Eu te iubesc pe tine, dar uite ce
mi-a venit”. Si Maica Domnului va spune: „Lasa, ca noi amandoi stim ca nu-i
chiar asa”. Plangi si marturiseste-te. Despre Sfinti, cand iti vin ganduri din
astea si spui: „Sfantul asta, Constantin, imi pare mie, nu e el chiar asa de
sfant… L-au facut astia cu politica”. Du-te la el si-i spune: „Sfinte
Constantine, uite ce-mi pare mie, e adevarat?” Si veti simti cum e de fapt. Sau
despre Stefan cel Mare: „Ei, a avut el atatea femei, foarte bine sa fie asa
sfant si eu vreau sa fiu asa sfant!” Mergeti la el si intrebati-l. Nu, nu-i
blasfemie. Incercati sa faceti cum fac copiii si o sa simtiti dupa asta in
inima voastra pe Stefan cel Mare. Si sa va spun drept, e sfant. Si eu am avut
ganduri fata de el, dar mi s-a descoperit ca el e ca David. Intrebati-l. Si
asta nu o spune Savatie, acum, dupa Revolutie, asta o gasiti la toti Parintii.
DUMNEZEU -
„DUSMANUL” NOSTRU
Va rugam sa dezvoltati ideea „Dumnezeu – dusmanul nostru.
“
Dusmanul nostru... Stiti de ce?
Tocmai la asta ma refer [la ce am zis mai sus]. Pentru ca - hai sa recunoastem
– intre astea doua, prima care o spune Apostolul Pavel: „As vrea ca toti sa
fiti ca mine [adica feciorelnici]“ si proorocul David sau Solomon, pe care
le-ati alege? Sa ai 600 de concubine de care vrei tu sau ca Apostolul Pavel, pe
nici una…. sa umbli prin soare, sa fii batut cu pietre, sa ti se sfarame
corabia in largul marii si la urma sa ti se mai taie si capul? Cum va pare?
Asa-i ca cealalta parca-i mai buna? Deci, din cauza asta, la noi in cap, ne
pare ca e dusman Dumnezeu, e dusman al firii noastre. Firea noastra vrajmaseste
cu Dumnezeu, noi vrem cutare, noi nu vrem post, noi vrem asa, multe nu le vrem
noi, de asta ne vrajmasim. Din cauza asta, Dumnezeu este „dusmanul” nostru, al
firi cazute. Ca sa-L facem prieten, ca sa-L „infrangem” – dupa cum v-am spus –
pe acest „dusman”, ni-l facem prieten, n-avem incotro. Spune Apostolul Pavel:
„Fratilor, impacati-va cu Dumnezeu“[31][5], impacati-va cu Hristos. Deci, in sensul
acesta Dumnezeu este dusmanul nostru si noi fugim, fugim de El tot timpul.
JERTFA
TANARULUI PLACUTA LUI DUMNEZEU
Care este jertfa pe care Dumnezeu o doreste din partea
unui tanar?
„Duhul umilit, inima infranta si
smerita”[32][6], nu zice acolo? Da! Jertfa pe care o
doreste?… Sa inceapa odata!
LA CE NE
FOLOSESTE DUMNEZEU
Ne putem mantui fara Dumnezeu? Daca da, ce? Daca nu, de
ce?
Apoi, „zadarnica este credinta
noastra, zadarnica este propovaduirea si toate”[33][7]. Fara Dumnezeu sa ne mantuim? In cazul in
care nu exista alta realitate, decat asta care o avem aici, putem. Daca nu
exista viata vesnica, daca mantuirea este ceea ce traim noi acum. Fara Dumnezeu
a te mantui, stiti cum e? Noi suntem condamnati la vesnicie - cel mai groaznic
lucru care ni s-a intamplat noua, nu putem face nimic. Si, iata ca noi am aflat
ca e foarte bine sa fii vesnic, dar am mai aflat si ca, in starea asta in care
suntem, noi nu putem intra in vesnicie. Si numai Cineva ne-a dat o iesire din
aceasta situatie. Nu credinta in Dumnezeu ne mantuieste, nu ideea ca ceva
exista. Stiti de ce? Pentru ca multi vad o inchipuita mantuire data doar pentru
suflet. Dar noi, crestinii, avem un mare necaz, noi spunem ca si trupul merge
impreuna cu noi. Si acum, haideti sa ne gandim: cum caram noi trupul acesta al
nostru in vesnicie, cand noi stim foarte bine ca el imbatraneste, se zbarceste,
putrezeste si moare? Cum dar spunem ca inviaza? Daca invie tot asa [cum e
acum], ne prapadim, n-are nici un folos daca ramane tot asa. Mai bine sa ramana
de-acum neinviat, nu mai pierdem timpul. In Vechiul Testament, ne spune, nu era
posibila treaba asta [invierea], desi Dumnezeu exista. Ce-apare? Apare un
amanunt, apare intruparea lui Dumnezeu, intrupare care a fost necesara tocmai
pentru a ne reabilita intregi. Si cum facem noi cu trupul acesta? Mancam din
Trupul sfant al lui Hristos, din Trupul acesta vesnic, Il mancam si trupul
nostru devine de o fiinta cu al Sau, capata posibilitatea de a intra in
cealalta dimensiune, care este vesnicia, nu mai este timp, nimic din toate
astea stricacioase, si, pur si simplu, poate exista acolo. A intra in vesnicie,
in starea in care suntem noi, este ca si cum ai baga un porc sub apa sa
traiasca acolo. El nu poate respira acolo. Pestele poate sta, dar porcul nu
poate sta sub apa. Asa si noi, omul indumnezeit, pe care l-a salvat, omul care
s-a unit cu Hristos, poate respira in conditiile vietii de dincolo, dar noi nu.
Asa ca fara Dumnezeu, fara Dumnezeul acesta intrupat, Care ne innoieste
intregi, nicicum n-avem pe unde intra. In Vechiul Testament si ei, saracii,
puteau sa fie oricat de sfinti, tot nu ajungeau acolo unde am vrea noi sa
ajungem. Asa ca asta e fara Dumnezeu. Spune Hristos ca fara Dumnezeu nu putem
face nimic. Si aici mare filozofie nu-i, sa spui, daca a zis Hristos asa, si tu
ai nadejde in Dumnezeul acesta, am putea sa-L credem. Daca nu, putem filozofa
oricat, exista sau nu mantuire fara Dumnezeu, dar fara concretete. Deci, fara
Dumnezeu nu intri nicaieri, pentru ca noi nu suntem buni, nu putem intra acolo,
n-avem maini, n-avem ochi, n-avem nas ca sa traim in vesnicie si de asta
trebuie sa imprumutam ochii, mainile, nasul, toate ale lui Hristos, prin
Euharistie.
DESPRE FRICA
DE DUMNEZEU
Cum intelegeti cuvintele: „Inceputul intelepciunii este
frica de Dumnezeu“?
.... [Tacere lunga]... Inca nu
le inteleg.
HAR SI
CREDINTA
Harul lui Dumnezeu ne poate da credinta sau asta depinde
de noi?
Depinde de noi daca vrem ca
harul lui Dumnezeu sa ne dea credinta. Daca avem o sete si o ravna sincere,
indiferent in ce parte orientate, daca suntem sinceri – de asta spuneam ca sunt
pacatosi care primesc har, pentru ca ei au impresia ca acela e binele si o fac
cu ravna grozava, Apostolul Pavel era grozav, el ii prigonea pe crestini si
Dumnezeu uite, da buzna in viata lui – important este ca noi sa fim sinceri,
important sa avem curaj sa vrem sa traim si atunci Dumnezeu se milostiveste si
zice: „Fratele Meu, atata ravna vad eu
in zidirea asta a Mea, eu te-am zidit dupa chipul Meu, esti asa de frumos si
asa de minunat, nu te mai opresti, nu te mai stapanesti, hai sa-ti spun Eu un
lucru minunat, ceea ce cauti tu, uite cum e”. Si ti-a dat harul credinta! Dar
daca nu suntem sinceri si suntem niste molai, nu ne mai da harul nimic. Si
stiti de ce? Am vorbit cu parintele Rafail Noica, care-mi spunea ca a vazut
astazi o gramada de tineri minunati, chiar dintre calugari, care tocmai pentru
ca au trecut prin niste grozavii, niste pacate mari, pentru ca le-au trait, pot
trai si viata in Hristos, dar cei mai multi nici pacatele nu le traiesc,
traiesc ca niste dobitoace pacatele, fara sa-si puna problema de ce face cutare
sau cutare pacat. Habar nu are, el nu traieste. Din cauza asta, zic eu ca cei
care traiesc, indiferent ce traiesc, pentru ca se tanguie si striga, pentru ca
sunt faptura lui Dumnezeu, dupa care el insusi se pleaca in toata vremea, nu-l
lasa in tanguirea asta, o ia pe Maria Egipteanca si pe toti pacatosii si le da
har, dar depinde si de noi, dupa cum v-am spus. Trebuie sa vrem ca Dumnezeu sa
ne dea har.
Cum credeti, acum, cand vorbiti, vorbeste Harul?
Asta o sa vad eu cand ajung
acasa.
DIN NOU
DESPRE FRICA DE DUMNEZEU
Ce sfat i-ati da unui viitor preot, cum trebuie sa-si
apropie pe un tanar care crede in sacralitatea actului sexual?
Frica de Dumnezeu – acum mi-a
venit raspunsul la intrebarea aceea – frica de Dumnezeu e sa crezi cu adevarat
si sa intelegi ca tu poti muri in urmatoarea clipa[34][8]. Daca noi n-am inteles ca noi putem muri
in noaptea asta, nimic n-am inteles din viata noastra si daca n-am spus, cum ne
indeamna Apostolul, „toate cate le faceti, adaugati intotdeauna, daca este voia
Domnului, daca Domnul va da sa ajungem”[35][9]. Nu zic asta pentru o stare concreta, dar
o zic ca de aici e frica lui Dumnezeu: sa ne dam seama ca intotdeauna putem
pieri pentru toata vesnicia si sa nu mai devenim nimic din tot ce-am fost si toate
planurile noastre pe care le-am facut, nimic, cum se spune in psalmi: „Iesi-va duhul sau si se va
intoarce in pamantul lui. In ziua aceea vor pieri toate gandurile lui“.
Ganditi-va la cuvintele astea, pe mine m-au ajutat in mod grozav, cand am intrat
eu prima oara in biserica – la noi la Liturghie se canta Psalmul 145, ceea ce
in bisericile romanesti nu se mai canta, de la „slava“ incepe antifonul 2
[inainte de „Unule nascut”], sa stiti ca acolo trebuie sa fie un psalm [145] si
incepe asa: „Nu va nadajduiti in boieri, in fiii oamenilor, intru care nu
exista mantuire, iesi-va duhul sau si se va intoarce in pamantul lui, in ziua
aceea vor pieri toate gandurile lui“. Frica lui Dumnezeu este sa crezi ca
intr-adevar despre tine se pot spune lucrurile astea si ca si gandurile tale
vor disparea in pamant intr-o zi, oricand, oricand, oricand. De aici incepe
cautarea lui Dumnezeu, nevoia sincera de Dumnezeu, pentru ca daca tu crezi ca
toate iti vor merge si de-acum, practic pe Dumnezeu l-ai pus pe raft…
Despre sacralitatea actului
sexual? Vorbesc si cartea „Intre Freud si Hristos“. Stiti de ce eu am scris
carti? Ca sa nu mai vorbesc des despre temele astea, care mie nu-mi aduc nici o placere, mai ales in calitate de
calugar. Le-am scris o data si cand apar intrebari noi, mai scriu. Saptamana
asta o sa apara alta carte “O pogorare la iad“, despre perversiuni si pacate in
general. Eu n-am chef sa discut despre asta, dar mi se scriu scrisori concrete
si eu le raspund o data si nu mai vreau sa discut despre asta. Ma intelegeti?
Ar trebui sa ma intelegeti. Asa ca, despre asta eu nu mai vreau sa vorbesc, am
facut-o o data, in carte, pogorarea asta neplacuta pentru mine, in toate
ocolisurile astea ale patimilor si ale poftelor tineresti, sacralitatea actului
sexual si celelalte, le gasiti in carte. Ma iertati.
CUM DEPASIM
SINGURATATEA
Ce face un om daca ramane singur si cum depaseste
singuratatea?
Eu am vazut aici niste oameni
care si-ai depasit cu bine singuratatea [arata spre doi calugari care sedeau in
randul din fata]. Cum s-o depaseasca? Oamenii toti se nasc cumva singuri, daca
nu-L dobandesti pe Hristos, zadarnic esti cu oamenii, dar cea mai sigura cale
de a te intalni cu Hristos este, totusi, de a ramane singur. Rugati-va la
Dumnezeu, impacati-va cu El si nu uitati ca Dumnezeu, inainte de a fi noi
neintelesi, a fost El neinteles, inainte de a fi noi singuri, a ramas El
singur, parasit pe cruce. Se spune ca noi patimim mai putin decat El si mai
putin simtim toate suferintele. Sa stiti ca a fost cineva pana la noi care a
trecut prin starile astea, pentru ca „in toate fiind ispitit - spune Apostolul
Pavel -, poate si pe noi sa ne inteleaga“. Ganditi-va mai mult la acest
Dumnezeu minunat al nostru, la acest Hristos. Si cred ca o sa va dispara
singuratatea, singuratatea este o stare, nu este o realitate fizica. Deci,
ganditi-va mai mult la acest Hristos.
PRIETENIA IN
AFARA LUI HRISTOS
Daca o prietenie nu e o prietenie in Hristos (prietenia
dintre un baiat si o fata), ce trebuie sa facem: sa-i punem capat sau sa ne
luptam pentru a o salva?
Hristos va spune: „Daca ochiul
tau te face sa pacatuiesti, scoate-l si arunca-l de la tine. Daca dreapta ta te
face sa cazi in pacat, tai-o si arunc-o de la tine”[36][10]. Nu se refera la madularele trupesti,
asa cum au inteles unii[37][11], ci tocmai la oamenii care te despart de
Hristos, pentru ca a taia un om din viata ta este la fel de dureros ca a taia
un madular sau a-ti scoate un ochi, poate chiar mai dureros. Clar ca este mai
bine s-o salvam, intotdeauna este mai bine sa salvam ceva, decat sa pierdem, sa
ne zbatem cat putem, dar sa evitam pacatul, sa facem tot ce putem, in afara de
pacat. Incercati si salvati, toate incercati sa le salvati, pentru ca de-acum,
daca v-ati intalnit, ce sa faceti? Numai calugaria da indreptatire sa rupi
totul asa, pur si simplu, dar daca nu, luptati, luptati. Dar daca nu reusiti
fara pacat, taiati, c-asa a zis Hristos.
CUM IMPACAM UN GELOS
Cum pot sa impac
pe cineva care imi reproseaza mereu ca nu imi pasa de el, doar pentru ca imi
pasa si de ceilalti?
Cum sa-l impaci daca omul nu-i
impacat nici el cu sine? Taci si roaga-te la Dumnezeu. Noi n-avem nevoie sa ne
tulburam, sa convingem pe cineva ca noi il iubim. Sunt faptele iubirii, faptele
dragostei, alea le faci cat poti, daca el nu poate pricepe, poate sa se agite
cat vrea el, daca alea nu-l conving [vorbele nu-l vor convinge nici atat]. Daca
tu cu fapta nu l-ai putut opri, prin insasi fiinta ta, asa cum esti tu,
cuvintele cum vrei sa-l convinga? N-avem nevoie de cuvinte, lasa-l, saracu’ sa
se agite, saracu’ sau saraca. Inteleg ca e o mare suferinta, poate fi din
gelozie, poate fi din alt fel de pricini, poate fi din tot ce vrei. Asta e
problema lui, nu e problema noastra. Il putem ajuta cu rugaciune, cu calm,
neimpotrivindu-ne, nici certandu-ne, nedand prilej la chestiile astea ale lui.
Daca e gelos, evitam pe cat putem sa nu-i starnim gelozia, daca e alt motiv,
evitam sa facem ceea ce nu-i place, din toate puterile noastre si daca, totusi,
el gaseste alt motiv, iarasi ne rugam pentru el. Ce sa facem? Dar cuvinte, nu.
DIN NOU
DESPRE IRITARE
Cum poate fi infranta iritarea?
Va spun cum mi-a spus mie
batranul Selafiil sfatul acesta cand l-am intrebat. „Parinte, cum sa ne rugam
ca sa scapam de manie, de iritare? – stiti ca iritarea este prima faza a
maniei, cea mai gretoasa stare, mania e cel mai rau lucru pentru ca ea alunga
tot, alunga Duhul Sfant, imediat, nu mai e nimic pe urma – parinte, cum sa ma
rog pentru manie?” Ma asteptam sa-mi dea niste psalmi, sa-mi spuna cum trebuie
sa stai, cate nopti… Dar Batranul spune: „Zi asa: Doamne, departeaza de la mine
mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie”. Asta este rugaciunea! Si pentru
iritare tot asa, sa ne dam seama ca n-avem nevoie de ea. Si, cu blandete. In
cazul in care ti-a venit, te-ai iritat, nu te irita si mai tare pentru faptul
ca te-ai iritat. Sa avem simplitatea sa ne acceptam aceste atacuri ale
patimilor, si de aici incepe smerenia. Mandria spune: „Mai, eu niciodata n-o sa
pot face asta, si am zis sa nu ma mai irit si, uite, cum m-am iritat!” Nu, n-o
luati in seama. Ne-am iritat, imediat sa spunem: „Doamne, vezi cum sunt,
iarta-ma, departeaza de la mine”. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne,
iarta-i ca eu am fost de vina. Nu ma duc la ei sa-mi cer iertare ca ma
enerveaza, - n-am ajuns la starea asta -
dar Tu, Doamne, ne iubesti pe amandoi si ai putea sa ne tamaduiesti si da ca
vreodata poate sa ne si iertam, ca acum tare nu-mi place de el si Tu vezi ca nu
ma pot apropia”. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu si, va spun drept, pentru un asa lucru, care pare banal, sa
vedeti cat de degraba vi se inmoaie inima, daca nu si plangeti si va si
impacati, plecati noaptea si va duceti sa-l cautati sa-l imbratisati, fara
canoane, fara nimic, simplu. Tot gandul care v-a venit spuneti-l imediat lui
Dumnezeu, nu v-ascundeti. Rusii au un obicei ciudat - cand incep ei cate o
seara, cum se spune, „amicala”, „colegiala” care se sfarseste cu cate o betie
din aia grozava -, cand simt ca s-au incins, intorc icoanele cu fata la perete.
Nu-i gluma, asta e reactia tuturor oamenilor, dar ei sunt mai copii si o fac
de-a dreptul. Dar oare noi nu ne intoarcem direct de la Dumnezeu? E tare greu
sa stai cu fata la Dumnezeu. Ce-a facut Adam cand a pacatuit? N-a putut sa stea
asa – „Doamne, iarta-ma, am pacatuit” -, s-a dus si s-a ascuns sub tufis. Ce,
nu stia Dumnezeu ce-a facut? Stia foarte bine. Si noi, ce crezi ca daca ai
facut asa [isi acopera fata cu palma ca si copiii si priveste printre degete]:
asa-i ca nu ma vezi? – ca si copiii -, credem ca Dumnezeu chiar nu ne vede?
Asta facem si noi. S-a aprins in noi mania si noi deodata: „Dar nu mai este
chiar asa, ca zice ca este o manie sfanta, la Moise acolo, cu tablele, cum a
facut el, si eu, daca ma manii pe el, e pe dreptate”. El niciodata nu spune
drept, sa zica: „Mai, mai, mai, te-ai maniat, gata, Duhul Sfant l-ai pierdut,
du-te si te marturiseste si te pocaieste si te impartaseste ca esti prapadit.
S-a terminat! nu mai ai vita in tine”. Ce faci atunci? Roaga-te: „Doamne, Duhul
Tau cel sfant nu-l lua de la mine. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeu”.
Ce inseamna acest „inima curata zideste”? Nu „innoieste”, zideste! Dumnezeu
face din nou inima. Si asa Ii zi: „Doamne, zideste inima curata intru mine,
departeaza de la mine starea asta. Eu am murit, eu Te-am parasit, eu Te-am
vandut, pe fratele meu l-am ucis, prapad am facut, gata cu mine, unde sa fug,
daca nu la Tine?” Asa sa gandim. Ca nu-i gluma, cand noi ne-am maniat pe
fratele nostru… Sa-l luam ca pacat, nu ca pacat de moarte, ci ca pe o sabie
care ne-a despartit de Dumnezeu. Dar, sa nu ducem prea mult starea asta, sa nu
deznadajduim, ca unii se pornesc de la lucruri care nu le pot face si intra in
deznadejde ca nu le pot face. Nu! Spune pur si simplu: „Iarta-ma!”, macar lui
Dumnezeu, daca nu poti spune fratelui. Si crede, nici deloc sa nu te indoiesti
ca Dumnezeu poate ierta si te iarta chiar atunci.
CAND NU POTI
IUBI DIN TOT SUFLETUL
Daca un om nu a ajuns sa iubeasca pe Dumnezeu si pe
oameni din tot sufletul, ce trebuie sa faca?
Nu cautati intai sa iubiti pe
Dumnezeu si pe toti oamenii, cautati mai intai sa va vedeti neputintele si sa
cereti lui Dumnezeu ajutorul. Cautati mai intai sa-L atrageti pe Dumnezeu,
pacatosi fiind, si dragostea se adauga. Dar noi nu trebuie sa primim niciodata
gandul ca noi ii iubim pe oameni. Impacati-va cu ideea ca nu puteti iubi pe
Dumnezeu si pe toti oamenii si veti fi mai presus decat toti cei care va spun
ca iubesc. Ati si inceput a fi cu Dumnezeu, cand ati recunoscut sincer ca nu
iubiti nici pe Dumnezeu, nici pe oameni, dar va ramane nadejdea la Dumnezeu.
A IUBI CU
PATIMA
Ce inseamna sa iubesti cu patima?
Vedeti cuvantul asta „patima“ la
noi are o gramada de intelesuri. Daca inseamna a iubi cu nebunie, cu ravna,
asta inseamna a fi in stare sa-ti pui sufletul pentru ceea ce iubesti. Asta
inseamna a iubi cu patima. In rest sunt asa, chestiuni… Si cel care e in stare
sa iubeasca, sa-si puna sufletul pentru stiu eu, femeia aia pe care o iubeste
sau stiu eu ce iubeste el, acela va fi in stare sa-si puna sufletul si pentru
Hristos. Dar cel care iubeste numai asa ca... stim noi cum, aia nu e iubire [cu
patima], aia e doar patima.
DESPRE CALEA
DE MIJLOC
Ce este, de fapt, calea de mijloc si cum o putem urma?
Tocmai ce spuneam eu, sa nu vrei
sa faci prea multe. Sa incepi a face: sa ierti pe aproapele, sa te mantuiesti
mai intai pe tine insuti, sa-i ceri lui Dumnezeu sa te ierte, ca nimic n-ai
facut bun. Asta-i calea de mijloc, sa poti accepta ca tu nu poti face nimic.
Da, dar sa nu va despartiti de Dumnezeu, asta inseamna, totusi sa faci putin,
dar pentru El si cu El.
DIN NOU
DESPRE GOANA DE A CONVERTI PE ALTII
Cum putem face ca crestinismul sa ajunga la fiecare inima
la fiecare persoana?
Iaca asta nu trebuie sa o vrem.
Despre asta v-am spus ca este boala noastra. Pai, daca Hristos a zis: „Putini
sunt cei alesi, putini sunt fiii imparatiei”. Atunci, de unde au luat ei
pornirea asta, sa-i facem pe toti crestini? Nu vor fi. Pe drept. Vrem sa fie
toti crestini, dar nu trebuie sa credem ca numai prin noi, numai noi avem sa-i
facem pe toti crestini. Problema noastra este ca trebuie sa ne facem crestini
pe noi insine. Da, da. Nu-i asa, un fel de sofism, sa ne facem crestini pe noi
insine. Adevarat este ca, daca noi vom dobandi duhul pacii, asta, sa nu ne mai
iritam, ii vom face pe toti crestini. Va spun drept, ca, daca ar fi fost
apostolii asa ca noi, mofturosi pururea, cu tot felul de manifeste impotriva
cutaruia, impotriva cutaruia, nu aveam noi crestinism astazi. Daca nu aveau ei
pacea si bucuria, nu mai atrageau pe nimeni. Asta inseamna a introduce o
corectura in Scriptura, mai multe corecturi la Hristos, Care a zis: „putin sunt
cei alesi, ingusta este calea” s.a.m.d., care este asa de ingusta, incat nici
noi n-avem loc si trebuie sa dam buzna, cat mai repede; nu stim noi ce va fi cu
noi insine.
DESPRE
AMESTECUL CRESTINILOR IN PROBLEMELE SOCIALE
Parintele Paisie Aghioritul spune ca trebuie sa avem si
curajul marturisirii in problemele sociale care ating moralitatea. Sunteti de
acord cu legalizarea prostitutiei?
Eu, de exemplu, n-as avea curaj
sa marturisesc ganduri de felul acesta [pentru societatea noastra]. Sunt
oameni, nu zic, care au atata putere si care si-au rezolvat problemele
duhovnicesti si ei o pot face, care pot sa mearga sa ajute pe altii. Si stiti
cum ma voi indrepta la Judecata? Cum s-a indreptat Sfantul Antonie. Vine un
frate la Sfantul Antonie si-l gaseste pe avva cu ucenicul alaturi dormind si-i
spune:
–
–
Avva, nu te temi de Dumnezeu? De ce
nu-l trezesti sa se roage? Vei da raspuns la Judecata.
–
–
Parca nu pot sa-l trezesc.
–
–
Avva, tu de asta esti pus, de-asta a
venit la tine, sa se mantuiasca, nu sa-si piarda sufletul si tu impreuna cu el.
Ce-o sa raspunzi la judecata?
–
–
Stii ce-o sa raspund eu la Dumnezeu? O
sa zic: Doamne, tu ai zis sa scot mai intai barna din ochiul meu si sa nu caut
la greseala aproapelui.
Asa ca, eu socotesc ca noi mai avem
barne suficiente in ochii nostri. Nu ne va fi pacat daca noi nu ne vom avanta
in toate problemele astea sociale, pentru ca asta e cea mai mare ispita, mai
ales la tinerete. Cand tanarul e energic, se avanta, el vrea sa se jertfeasca,
iar asta il scoate din sine insusi si-l risipeste. Tanarul are nevoie de cea
mai mare lupta, adevarata lupta, dar el incepe lupta asta omeneasca, banala,
dar aparent mangaietoare, pentru ca din ea foarte usor putem trage niste
bilanturi. In lupta duhovniceasca ne dam seama tot timpul ca n-am facut nimic,
pe cand daca am mers la intruniri, am tras o cuvantare buna, tot „ceva bun” am
facut. Intelegeti? E fals. O dedublare din asta de fariseu si din cauza asta
ti-e drag si zici: „Ma mai duc, mai fac, Dumnezeu are nevoie acum, Biserica
trebuie renascuta” etc. E fals, bucurie falsa. Nu va avantati.
Sa va spun ce am patit eu inainte de a
veni aici. Ma gandeam daca sa vin sau nu. Mergand pe strada, ma intalnesc cu un
grup de tigani. Imi zice unul:
–
–
Ia stai, parinte. Zic:
–
–
Stau. El imi spune:
–
–
Hai sa-ti pun o intrebare. In sinea mea
imi spuneam ca nu-i mare lucru, am mai raspuns eu la multe intrebari. Si stiti
ce intrebare imi pune?
–
–
Cine-i Dumnezeu? La care eu stau asa
cum am stat adineauri, [la intrebarea despre frica de Dumnezeu], ma uit la
El si zic:
–
–
Grea intrebare. El imi zice:
–
–
Stii sau nu stii? Cine e Dumnezeu? Unul
imi ia apararea, ii spune:
–
–
Hai lasa-l in pace sa se duca. Eu ma
uit si zic:
–
–
Mai, nu stiu ce sa zic.
–
–
Vezi ca degeaba te-ai calugarit, vezi
ca tot nu stii, ce mai porti haina asta? Si atunci imi zice:
–
–
Stii cine este Dumnezeu? Dumnezeu este,
a fost si va fi.
Si atunci am hotarat sa nu vin la
Bucuresti, dar pentru ca mi-am dat seama ca eu, totusi, inca nu sunt Ioan
Scararul, care atunci cand a fost mustrat ca predica din mandrie, n-a mai
vorbit un an, n-am ajuns la masura lui sa-mi pot permite luxul de a anula
intalnirea, totusi am venit, dar am venit foarte rusinat, asa ca vedeti voi,
vorbim, vorbim, dar…nu stiu cine-i Dumnezeu. Asa-i si cu convertirea si cu
angajarea in problemele sociale. Sa vedem mai intai cam cum suntem noi. O facem
pentru dragoste, daca ne-a chemat cineva, dar spunem: „Doamne, Tu stii daca e
spre rusinarea mea, sau spre lauda Ta”. Niciodata sa nu credem ca vom reusi sa
convertim pe cineva, sau sa ajutam pe cineva, sau ca de noi depinde, sau ca
Dumnezeu, iata, vrea sa lucreze prin mine mantuirea in lume. Nu, nu, nu, nu!
Faceti orice, dar gandul acesta nu-l primiti. Si tocmai pentru faptul acesta,
ca noi nu putem scoate gandul acesta din capul nostru, mai bine sa nu ne bagam
[in misiuni sociale]. Asa ca eu nu l-am contrazis pe parintele Paisie, ca sa ma
intelegeti - vedeti ca sunt foarte curajos, asa incat auzi destule replici la
adresa mea -, dar cred ca m-ati inteles ce vreau sa spun. Parintele cred ca s-a
referit la ceva special, cine stie cui si de ce a dat el sfatul acesta.
CRESTINISM SI POSTMODERNISM
Exista o impacare intre crestinism si postmodernism? Sa
ne gandim la cazul lui Steinhardt care a scris cu entuziasm despre majoritatea
scriitorilor generatiei ’80 si a generatiei postmoderne.
Stiti cum? O impacare intre
crestinism si postmodernism este posibila, dar o impacare intre crestinism si
scriitorii postmoderni... cam greu. Nu prea este posibil, si stiti de ce?
Postmodernismul este un segment al istoriei, un segment al timpului care, iata,
este denumit asa. Si tocmai pentru faptul ca Hristos a zis ca va fi cu noi pana la sfarsitul timpurilor,
El este si in lumea asta postmoderna. Deci este cu putinta. Noi nu ne punem
problema impacarii postmodernismului cu crestinismul, ci cu omul, noi nu
impacam niste doctrine goale – asta-i nebunia noastra, sa impacam cutare
filozofie cu crestinismul – dar ce treaba are, ce crestinismul se mantuieste
el? – pe noi ne intereseaza persoana. Hristos a venit pentru om, nu pentru nu
stiu care idee, sa convinga sau sa impace lumea intr-un fel asa ciudat. In
epoca asta postmoderna, da, este Hristos, dar omul oricand se poate intalni cu
El si asta e grozav ca ne intalnim doar personal cu Hristos, de aceea in grup
asa, „crestinism” sau „postmodernism”, e greu. Deci asta zic, de vreme ce nu
sunt oameni, n-avem nevoie sa impacam nimic, pe cand acolo unde sunt oameni,
impacam orice, numai sa nu ne indepartam de Hristos. Prin Hristos si in Hristos
impacam toate, nerenuntand la nimic. Il ascultam pe El si El, daca spune ca se
poate, se poate.
DESPRE
TIMPURILE DIN URMA
(Vedere ortodoxa asupra timpului)
Parinte, am o intrebare, ne raspundeti ceva conform
temei, daca nu va suparati! Nu mi se da raspuns despre libertate si ortodoxie,
sa luminam studentii astia din sala, ca traim timpuri grele! Eu i-am cerut
baiatului sa vorbesc eu... Sunt intrebari care dor, si mi-e frica, frate, mi-e
frica! Da-mi microfonul... Eu acuma nu vreau sa se supere parintele, dar nu s-a
spus nimic la tema. [Incepe sa
citeasca de pe foaie]. Deci, „nu se cade
a tacea despre ceea ce este de prima necesitate - salvarea sufletelor
omenesti”... asta a spus Sf. Ignatie Briancianinov, este rus. De aceea, tacerea
asupra apostaziei generale este criminala! Sa ne linistim pe noi insine si pe
altii, cum facem acuma, ca totul va fi in ordine, ca nu avem de ce sa ne
tulburam... Sf. Ignatie spunea ca vremurile noastre se aseamana cu vremurile
din urma, deci, acum o suta de ani. Ahiepirscopul Averchie... a fost mentorul
parintelui Serafim Rose din California, spunea: „Noi traim actualmente in epoca
apostaziei generale, cand taina faradelegii a intrat in stadiul final de
pregatire”. Intrebare: Ce voia sa spuna Sfantul Grigore Teologul prin sintagma
„ortodoxie patimitoare?“ Mai sunt aicea o gramada... Da, dar sunt intrebari
ingrozitoare, care nu se spune adevarul, nu se spune nimic! Ne e frica de
politicieni, de cine ne e frica?
(Rumoare in sala, domnul
revoltat este, cu greu, convins de catre moderator sa-si reia locul in sala).
Eu multumesc domnului si
fratelui nostru ca ne-a provocat la aceasta discutie intr-adevar folositoare.
Vreau sa raspund cat mai exact la intrebare si as prefera sa incep cu cuvintele
Sfantului Grigore Teologul, daca-mi ingaduiti. Nu stiu la care anume pasaj, din
ce carte a Sfantului Grigore Teologul va referiti, de unde ati luat sintagma
„ortodoxie patimitoare”, dar eu am gasit la Sfantul Grigore, in „Tratatul
despre preotie”, un pasaj care ma duce cumva la aceasta idee, l-as putea
intelege ca pe o tanguire a Sfantul Grigorie pentru drama ortodoxiei. Si stiti
care este drama, care este „patima ortodoxiei” pe care o evoca Sfantul Grigore?
Stiti ca, imediat dupa hirotonire, Sfantul Grigore a fugit in Pont. S-au
tulburat multi: de ce Grigore n-a vrut sa fie preot si chiar a lasat preotia?
Iata ca dupa un timp vine acest Grigore, pe care noi astazi il numim mare, si
spune motivul: „Imi este rusine sa va spun, dar adevaratul motiv pentru care am
plecat este acela ca mi-a fost rusine sa fac parte din tagma preotilor, care
sunt plini de toate pacatele si patimile si badarania – eu va spun cuvintele
Sfantului Grigore, deschideti „Tratatul despre preotie”[38][12] – si, zice, mi-a fost rusine sa stau in
rand cu ei”. Asa ca, patima, durerea ortodoxiei, nu este apostazia sectelor, ci
apostazia preotilor, este apostazia credinciosilor, este apostazia noastra a
tuturor – drama care a existat dintotdeauna. Nu este o drama [doar] a
timpurilor noastre, nu este o drama a Statelor Unite. Nu este adusa din Statele
Unite, este o drama adusa din noi insine, pe care au trait-o Hristos, pe care
au trait-o apostolii, pentru ca si-ntre ei au existat dezbinari, si-ntre ai au
existat schisme si necazuri si nu s-au inventat ele astazi. Nu existau Statele
Unite atunci cand exista Arie. Nu de la ei ne-a venit; nebunia noastra este –
auziti cuvantul asta foarte, foarte insultator –, sa folosim termeni de felul:
„Din Statele Unite ne-a venit tot raul, strica Ortodoxia! Poporul american este
babilonic, poporul rus este cutare, poporul roman este cutare”! Asta, fratilor,
este boala... bun de internat la psihiatrie. Cine ne-a invatat pe noi, in
crestinism, sa judecam astfel? Deci, problema care trebuie rezolvata este, pana
la capat, problema din noi insine.
Daca vom deschide Patericul,
autenticele carti care ne invata viata crestina, niciodata n-o sa vedeti
indemnuri la lupta cu nu stiu care. Stiti cum procedeaza Sfantul Pimen cel
Mare? – nu vreau sa gresesc -, au venit doi eretici la chilia ba;tranului si
cand i-a aflat cine sunt n-a zis nimic, dar a spus ucenicului: „Frate,
citeste-le din Cuvantul despre Intrupare al Sfantului Atanasie si da-le ceva sa
manance si slobozeste-i”[39][13]. Unul ca Pimen cel Mare nu indrazneste
El insusi sa-i invete si sa-i mustre, ci spune: a facut-o Athanasie, hai sa le
dam sa citeasca si daca Athanasie nu-i va converti, ce rost are sa ma bat eu cu
mintea mea plina de patimi, plina de manie, de curvie, de toata necuratia – cum
spune Hristos c-avem noi in inima noastra: hotii, manii, iritari, toate sunt -
si noi mergem sa convertim lumea? Dar, spune Proorocul David: „Cine esti tu ca
iei poruncile Mele in gura ta? Caci de vedeai furul puneai partea ta cu el si
cu cel desfranat puneai partea ta. Si sa nu crezi ca voi fi asemenea tie”[40][14]. Ne va pedepsi Dumnezeu pentru asta.
Dar haideti sa va mai spun inca
un lucru. Oamenii tin foarte mult la o parere buna despre ei, la o diplomatie,
dar eu cateodata carpesc niste lucruri care strica parerea buna despre mine.
Sunt parinti pe care eu ii iubesc foarte tare, dar uneori ceea ce spun ei e
inteles foarte ciudat si provoaca adevarate drame. Este si cazul parintelui
Serafim Rose, care nu zic ca n-a avut o importanta mare chiar in primii mei
pasi cand i-am citit „Ortodoxia si religia viitorului“ si care mi-a folosit
foarte mult, am zis: „Mai, ce interesant si ortodocsii citesc carti, ce destept
e calugarul asta”. Dar va mai spun ca, intr-un fel este lupta acolo, in Statele
Unite, in alt fel este la noi, si trebuie sa fim foarte atenti. Pornirea asta
cu sectele si cu toate celelalte este o alergare in afara. Mergeti la toti
batranii sfinti care nu sunt apostati deloc si care niciodata n-o sa va
indemne: mergeti si va bateti cu sectantii, ci: fratele meu, au fost si sunt.
Spune Apostolul Pavel ca ereziile trebuie sa fie ca sa se cearna credinta [si
ca sa se arate cei credinciosi][41][15], de ce vrem noi sa schimbam Scriptura,
de ce vrem noi sa facem un crestinism asa cum il vrem noi? Noi avem in noi duh
de cuceritori, de cotropitori, noi suntem cruciati, noi am pornit cu sabia
crestinismului sa-i facem pe toti crestini! Il chemi tu? Ce vrei sa-i oferi
omului pe care-l convertesti? Ce vrei sa-i spui? Sa fie tot timpul iritat? Tot
timpul sa strige ca traim intr-un timp grozav in care ne-am prapadit toti? Ce
facem? Ce facem? Timpul ii asa cum ii, si ca dansul suntem noi. Si timpul ii
asa de cand a cazut lumea, de cand a cazut Adam, de atunci e pacatul si au fost
grozavenii de pacate. Daca ne uitam la evrei cum traiau, ce faceau… Le-a trimis
Dumnezeu potop, le-a trimis foc… Asa-i lumea de la inceput. Sa stiti ca pentru
noi nu exista istorie in felul asta, noi suntem contemporani si cu Iov, si cu
Lot, si cu Iosif, si cu Adam. Noi suntem chiar Adam. Si atunci, a spune ca
timpul nostru e cel mai rau inseamna a lovi in doctrina despre timp a
crestinismului, a Bisericii noastre! Suntem apostati cand invatam astfel!
Lovim, stricam tot! Cand spunem ca am nimerit intr-un timp vitreg, lovim in
Hristos, pentru ca El a spus ca e cu noi pana la sfarsitul timpurilor. Sfantul
Paisie Aghioritul ce spune? Multi sfinti, multi parinti ar fi vrut sa traiasca
in timpul nostru ca sa se nevoiasca! Dar noua ni se par timpurile noastre cele
mai rele. Sunt cele mai bune timpuri! Asta este crestinismul! Cum s-ar fi
bucurat Apostolul Pavel pururea[42][16]? Cum ne-ar fi indemnat pe noi sa ne
bucuram pururea, daca noi stam tot timpul sa strigam asa: „S-a terminat
lumea!”? Inchipuiti-va ce ar fi fost crestinismul astazi. Noi avem pacea, vine
Hristos si spune: „Pacea Mea o las voua. Nu precum va da lumea va dau Eu[43][17]”. Ne-a dat pacea Lui, Hristos, ne-a dat
blandetea Lui! Dar parca blandetea se supara? Parca blandetea se nelinisteste?
Parca cel ce crede in Dumnezeu, nu crede ca si El asista si vede toate astea,
nu crede ca El Se indurereaza mai mult decat fiecare dintre noi pentru intreaga
lume? Nu crede ca El a murit pentru a o imbunatati? Deci, asta este credinta,
asta e nadejdea, ca Dumnezeu este in lume si impacarea dureroasa ca, totusi,
raul nu va dainui pana cand va dainui Hristos. Iar noi, cu puterile noastre,
nu-l vom putea inlatura. Aceasta este si drama, si suferinta, dar si nadejdea
noastra!
Asa ca, parerea mea despre timp
este, iata, putin alta decat a fratelui nostru si a celor din care citeaza. Fac
mai mult trimitere la Hristos, la Apostoli, decat la revistele contemporane si,
ma iertati, daca cred asa, pentru ca-L cred pe cel Care a zis: „Cauta pacea si
o urmeaza pe ea”[44][18]. Acolo unde nu mai este pace si este
iritare, s-a terminat si propovaduirea lui Hristos, s-a terminat Dumnezeul
pacii[45][19]. Spunea Sfantul Efrem Sirul asa un
cuvant, care-i va soca pe toti care sunt adepti ai unor astfel de atitudini:
„Smerenia, spunea el, nu se impotriveste, nu se cearta si chiar pe chestiunile
de credinta nu se tulbura, ci spune: daca e adevarat, bine este, iar daca nu
este adevarat spune: tu stii”. Deci, daca nu-ti poti pastra calmul, nu intra in
conflict, daca poti, intra, explica, fii foarte obiectiv, dar dobandeste mai
intai pacea.
DESPRE
PECETEA ANTIHRISTULUI
Parinte, cineva cred ca a citit „Apocalipsa 13“ si va
roaga sa vorbiti despre insemnarea pe mana sau pe frunte si spune ca Biserica
din Sfantul Munte a luat pozitie…
Ce fel de pozitie? Eu am auzit,
s-au intamplat si in Rusia pozitii ferme. E asa o chestie... a lua pozitii
ferme intr-o chestiune care nu e deloc ferma!? Hristos ne-a zis ce avem noi cu
pecetele astea si cu toate[46][20]; si a crede ca l-ai prins pe dracu’ de
coada!?... Tu acum, stii ca a venit Antihrist si ca e aproape… Stiti cum e
asta? Asta-i boala. Oamenii au nevoie sa faca pe mucenicii. Au venit asa niste
timpuri grele ca, iata, Antihrist [a venit] si noi patimim! Si toata lumea
doarme, iar noi tragem trambitele! Mai, se spune ca ingerii vor trage
trambitele, nu noi. Degeaba ai luat tu goarna si canti de-acum. Asa ca,
astea-s... Inca apostolii si-au pus problema combaterii acestor dispozitii
apocaliptice si este un canon, imi pare ca 62, care cateriseste preotul sau
diaconul care raspandeste astfel de zvonuri (erau atunci niste cartulii despre
sfarsitul lumii). Au existat. Au existat din totdeauna boala asta cu sfarsitul
lumii. In Evul Mediu era prapad in Biserica Catolica, cititi Jean Delumeau
„Frica in Occident“ el acolo vorbeste despre psihologia asta a papilor, cum
manipulau ei masele tocmai pe ideea cu sfarsitul lumii. Cam asa suna textul
clasic: „Fratilor! E vremea de pe urma, salvati-va, corabia lui Noe se face.
Veniti la noi! Daca nu, in lume e prapad! Numai noi va mai putem salva!” Asta e
psihologie sectara, este una din caracteristicile dupa care recunoastem secta:
dispozitia apocaliptica. Si atunci cand voi in Biserica ortodoxa incep a spune:
„Fratilor, e prapad, luati seama, ca e sfarsitul lumii!”, atunci ne transformam
in secta. Cu impartasania inca n-am rezolvat-o, nu stiu cand va impartasiti, nu
stiu daca voi ati inteles ce e cu Hristos, dar luati seama la pasapoarte, luati
seama la liniutele alea de pe produsele alimentare. Stiti cam cum ar suna asta?
Diavolii pun pecete, ne-au adus portocale cu chestii din alea, cu liniute. Dar
daca noi am trimite in Turcia portocalele cu semnul crucii pe ele, i-am
converti pe toti, pe toti ii facem crestini? Facem asa o chestie si am
convertit toata Turcia, am rezolvat problema. Nu!? Cam asa precum suna, cam asa
este treaba, adica de ras. Biserica Rusa a facut doua sinoade pe treaba asta,
in care incearca sa-i linisteasca pe ucrainenii revoltati, care aduc citate de
la marii „cuviosi” din Sfantul Munte. Poti sa ai 80-90 de ani, sa stai in
pestera, dar daca mintea ti-e ingusta, ce folos? Parca n-avem Patericul plin cu
oameni nebuni, calugari nebuni care ajungeau chiar sa se sinucida? Noi ii vedem
care-s sfinti. Sfintii aduc pace, aduc lumina, niciodata teama, duhul fricii –
spune Apostolul - nu ne este propriu [nu este de la Dumnezeu][47][21]. Daca te-ai tulburat si n-ai inteles ce
te-a tulburat, inseamna ca e de la drac. La Hristos totu-i clar: „Iubiti-va
unii pe altii, iertati, rugati-va”. E foarte clar. Dar cand spune: „Luati seama
la pecetea care e pe mana, e pe stanga, e pe dreapta, a fost, oare a venit,
oare n-am mancat ceva sau ne-am spalat cu pasta de dinti demonizata?” Am vazut
din astia la noi, aduceau stiu eu ce la Biserica, aduceau o sticla sau altceva
si rodeau de pe sticla eticheta si apoi o sfinteau, ca sa nu fie indracita.
Ganditi-va si voi.
CUM SCHIMBAM
MENTALITATEA BISERICII
Nu credeti c-ar trebui mai intai indreptata mentalitatea
Bisericii si a slujitorilor ei?
Mai intai pe noi insine sa ne
indreptam, fratilor, ca asta nu putem noi indrepta. Incepem sa indreptam
lucruri care sunt prea mari, peste puterile noastre, care niciodata n-au fost
indreptate si care niciunde nu s-a spus ca pot fi indreptate. Hristos a spus ca
si dintre cei alesi vor pieri. Si noi ce vrem!? Iarasi impotriva lui Hristos?
Biserica este un loc care e altfel un pic fata de societatea omeneasca. In
societatea omeneasca spunem: n-avem legi bune, societatea e stramba, deci nu
pot fi un cetatean bun. Pe cand aici, la noi, e invers: nu sunt un crestin bun
si de asta nu pot face o biserica buna. Noi insine suntem Biserica. Sa facem
noi ordine in noi insine si fiecare cum poate si in jurul tau se vor mantui mii.
Mentalitati sa schimbam noi!? Noi gandurile noastre nu le putem schimba, iar
noi vrem sa schimbam mentalitati. Parca Hristos n-ar fi vrut sa schimbe
mentalitatea tuturor? Unii si-au schimbat-o, dar cei mai multi tot asa au
ramas. Iarasi cu noi insine. Simplu. Parca e o prozodie chinezeasca, iarasi cu
noi insine.
DATI
CEZARULUI CE-I AL CEZARULUI
Comentati fraza „Dati cezarului ce-i al cezarului“
Intai cunoasteti care sunt ale
lui Dumnezeu si care sunt ale cezarului. Acesta e inceputul. Nu cumva luptand
impotriva cezarului sa te trezesti ca lupti impotriva lui Dumnezeu. Pentru ca
Dumnezeu a lasat un cezar, in felul acesta conducatorii, stapanitorii pe care
Apostolul Pavel ii pomeneste, au si ei rostul pe pamant. Adica faceti tot ce vi
se cere sa faceti in societate, daca acestea nu contravin legilor iubirii,
legii lui Hristos. Cu alte cuvinte, nu va sustrageti de la a face binele, de a
fi smeriti si supusi, scuzandu-va cu versete din Scriptura, asa cum faceau
evreii.
DESPRE A DOUA
VENIRE
Ce inseamna, de fapt,
„A Doua Venire a lui Hristos”?
Ce inseamna „A doua Venire”?
Inseamna ca chiar si prostii vor vedea atunci ca Dumnezeu exista! Da, asta e a
doua! E a doua, dar ea poate fi numai una, numai o data, dar [ea] e a doua
pentru cei carora zadarnica le va fi vederea de atunci. Vor vedea, dar va fi
zadarnic [pentru ca atunci nu vor mai putea cere mila][48][22]. De asta, a doua venire e pentru
necredinciosi, [deoarece ei nu au vazut-o pe prima, impreuna cu credinciosii,
inca din viata aceasta], dar pentru noi nu e a doua, pentru noi e numai una si
ea a inceput de acum [si atunci doar se va prelungi]. Dar eu as vrea ca toti sa
vada inca de pe acum si as vrea [ca aceasta vedere] sa fie desavarsita la toata
lumea. Asa m-am gandit eu acum, dar stiu eu?
DESPRE
TRANSPLANTUL DE ORGANE
Este pacat sa donezi organe omenesti pentru a salva viata
unui om?
Asta am discutat si la Sibiu,
acolo-i asta-i o problema. Eu, de exemplu, asa am inteles [cuvintele] „nu este
dragoste mai mare decat a pune sufletul pentru aproapele tau”. Am gasit undeva
intr-un pateric ca un avva a gasit un lepros si a zis: daca as putea sa-i dau
trupul meu si sa-l iau pe al lui asta lepros, as face-o[49][23]. Si atunci daca dai un organ cu dragoste
si cu nadejde nu cred ca este un pacat, cred ca este o virtute, cred ca este o
indeplinire a poruncii asteia, de a-ti pune sufletul pentru aproapele.
CE-I CU
ASCORUL?
Cineva a citit „Intre Freud si Hristos“ si a inteles de a
acolo cum ca dv. ati fi cumva impotriva ASCOR-ului si va intreaba care e
atitudinea dv. vizavi de ASCOR?
Atitudinea mea? Pai nu-i destul
ca-s aici? Cineva zicea: „Mai, cea mai mare, adevarata declaratie de dragoste
pe care o poti face unei femei, e sa te casatoresti cu ea, restul totul e...
vorbe”. Asa ca, eu puteam sa-l vorbesc de rau cat de mult pe acest ASCOR, dar
daca am venit aici, de-acuma... Intelegeti fara alte cuvinte, da?
PARUL LUNG
SAU SCURT
Cred ca tot un ASCOR-ist infocat intreaba daca parul lung
la tinerete e un pacat sau o virtute.
O mare problema a societatii
contemporane.... [O doamna din sala, cu floare in par, zice: „Parul lung si
mintea scurta, asa ca tine” – si arata spre cel cui i-a fost adresata
intrebarea]. Da, uitati cum spune doamna, si bine spune, cand ai mintea scurta
– asa ca mine – e necaz, oricum l-ai da, si parul lung, si parul scurt, dar
daca mintea este in ordine…
DACA SCOALA
TE ADUCE LA DEZNADEJDE
Ce face un student care merge la facultate, la toate
cursurile, dar cand ajunge acasa se trezeste ca nu intelege unele materii, de
exemplu matematica, se simte neputincios si deznadajduit? Cum poate iesi din
starea asta, mai ales daca se framanta mult?
Pana in clasa a III-a am avut si
eu acest conflict, pe care-l rezolva mamica cu o varguta, dar dupa asta mi-am
asumat libertatea si n-am mai invatat niciodata materiile care nu mi-ai placut,
chiar daca de foarte multe ori si la foarte multe obiecte ramaneam corigent si
chiar daca, din cauza asta, mi s-a facut lehamite de facultate. N-am facut
niciodata lucrurile care nu mi-au placut si asta e cea mai buna dovada ca
monahismul acesta inseamna ceva, imi place cu adevarat si nu ma mai satur de
el. Dar va spun drept, n-am invatat, luam nota 2 si nu ma duceam la orele care
nu-mi placeau si niciodata nu mi-am facut din asta un conflict de constiinta,
n-am deznadajduit, va spun drept. Dar stiu ca nu toti pot sa-ncapa asta, asa ca
mergeti la scoala, invatati cum puteti, dar nu deznadajduiti. Altceva nu stiu.
DESPRE SOARTA
SI INTELECTUALI
Foarte multi dintre intelectuali nu au o interpretare cu
privire la soarta. Va rog sa dati o explicatie in acest sens.
Noi nu dam interpretari asa, pur
si simplu. Daca este un om viu, concret, preocupat de lucrul acesta si daca cel
putin el crede ca vrea sa afle asta pentru Hristos, pai ne mai zbatem capul.
Dar daca e un sofist… Soarta!? Soarta e cea pe care ti-o faci tu. Atata pot sa
va spun eu. Soarta noastra este Hristos, soarta noastra este ortodoxia, cea mai
buna soarta! Restul de-acum sunt date, restul sunt asa, niste destine, dar cea
pe care ne-o putem face cu adevarat si-n care ne regasim, asta este. In afara
ei, tot ce vrei e un fel de… Iar raspunsul pentru un intelectual, daca-l spun,
n-o sa-i placa deloc, nu-i convine asta cu „Hristos e soarta noastra“. Asa ca,
nici n-are rost cu intelectual sa vorbesti despre soarta in termeni din astia.
Dar ca s-o dezvolt mai mult, nu-l am in fata, nu-s convins ca este preocupat cu
adevarat si sincer, de asta nici n-o dezvolt, nu ma ostenesc. Spune Hristos sa
nu facem lucruri asa, pur si simplu, zadarnice. Sa ma ierte intelectualii din
aceasta sala, cei care se simt intelectuali.
LA CE L-A MAI
CREAT DUMNEZEU PE OM?
De ce, totusi, Dumnezeu l-a creat pe om daca stia ca el
va pacatui?
V-am zis. Pentru ca-l iubeste. Da,
e ciudat. Sa va spun drept, daca n-am raspuns eu la intrebarea „cine-i
Dumnezeu?“ mai greu sa stiu asta, dar eu asa am auzit, ca-l iubeste; ceva, ceva
inteleg eu din lucrul acesta – El il iubeste pe om, dar nu pot spune.
DESPRE ROSTUL
OMULUI PE PAMANT
Si acum o intrebare cu caracter metafizic: Care este
rostul omului pe pamant?
Foarte metafizic. Rostul omului
pe pamant este sa nu mai vrea sa fie pe pamant, sa vrea sa fie rapit in vazduh,
in intampinarea lui Hristos, atunci la Inviere, cum spune Apostolul Pavel[50][24], impreuna cu sfintii. Asta-i rostul, de
a fugi incet-incet de pe acest pamant, care, iata, spune ca intr-o zi nu va mai
fi si va fi pamant nou[51][25]. Acesta-i rostul, sa fuga, sa fuga bine,
sa aiba alergare buna.
[Fasait in microfon. Moderatorul
se grabeste sa-l schimbe].
Ier.
Savatie: Ma bucur ca omul n-a fost
creat cu acest instrument in mana.
SUFERINTA
ESTE NECESARA PENTRU MANTUIRE
Suferinta este necesara in mantuire?
Da. Suferinta este prima faza,
intai suntem robi, apoi devenim fii. Nu putem fara suferinta, dar este o
suferinta dulce, cumva. Noi fara suferinta, oricum, nu putem trai. Sau suferim
pentru pacate zadarnice si pierim, sau suferim pentru Hristos si ne incununam.
Eu zic ca e mai bine sa o alegem pe cea din care avem de castigat, trebuie sa
profitam. Asa spune omul, ca nu-i prost: trebuie sa profit.
DUMNEZEU SI
IOV
De ce pare Dumnezeu uneori atat de crud? (ma refer la
pilda lui Iov) credinta lui nu putea fi incercata in alt mod?
Vedeti, un om caruia Dumnezeu ii
este dusman – intrebati mai devreme cum e Dumnezeu dusman! Asa-i. Il vede pe
Dumnezeu dusman. Recunoaste? Da. Cum poate fi atat de crud?! Ar fi fost crud,
daca acest Iov n-ar fi biruit, dar pentru ca Iov a iesit invingator, Dumnezeu e
minunat. Totul e minunat. I-a dat sansa lui Iov sa traiasca bucuria aceea
grozava a biruintei. Prin asta Dumnezeu nu-i deloc crud si, ca sa ne convingem
ca El nu este crud, si eu sa va conving: a venit si a murit cu moarte groaznica
ca sa spuna: „Eu nu te-am incercat asa, ca mi-i drag, ca-s sadic, nu pentru ca
Eu am vrut sa ma joc, pentru ca esti faptura mea si fac ce vreau, ci uite, Eu
insumi vin, mor – ceea ce pe tine nu te-am lasat – este dureros. Am murit Eu ca
toti sa nu moara, dar ti-am dat suferinta asta ca sa intelegi, sa Ma intelegi
pe Mine cat mai bine, ca sa ne intalnim noi amandoi in suferinta asta si dupa
asta impreuna sa izbucnim [in inviere]„ca un mire ce iese din mormant“.
Uitati-va ce frumos canta Biserica: „Ca un mire ce iese din mormant“...
Minunat. Impreuna, Dumnezeu si omul, in biruinta aceasta desavarsita, adica i-a
dat o preinchipuire a biruintei, ca s-o poata gusta pe cealalta. Asa ca nu-i
deloc crud, e minunat Dumnezeu!
SUFERINTA, UN
LUX AL VIETII PAMANTESTI
Alaturarea dintre suferinta si bucurie a existat
dintotdeauna? Daca nu, de ce s-au alaturat?
Nu a existat dintotdeauna.
Suferinta a intrat artificial in viata noastra. Firea asta a noastra, timpul
nostru cazut, nu a existat, dar ea poate deveni o cale pentru bucurie. Este
bine, totusi, si va zic inca o data: daca Hristos n-ar fi suferit, era o mare
batjocura la adresa omului, sa-l lase Dumnezeu in suferinta, dar cum Hristos a
venit si a suferit suma intregilor suferinte dintotdeauna, inseamna ca este ceva [suferinta]. In felul
acesta s-au alaturat [bucuria si suferinta]. Dar spune ca va disparea acolo,
unde nu este „nici suferinta, nici suspinare, nici chin, ci viata fara de
sfarsit”. Spune ca va trece. Deci, nu a fost dintotdeauna si nici nu va fi
intotdeauna. Atat cat suntem acum. Si tocmai de asta, trebuie sa ne bucuram de
ea, pentru ca o sa vina timpul cand o s-o cautam si nu va mai fi. Da, Doamne,
sa nu traim vesnic in ea, dar [acum] s-o traim, s-o traim pentru ca este o mare
experienta.
DIN NOU
DESPRE IOV
Cum interpretati moartea fiilor lui Iov? Se poate spune
ca Dumnezeu a fost nedrept in cazul acesta?
Iarasi Iov. Cred ca sunt doua
intrebari diferite. Stiti ceva? Luati si cititi talcuirile Sfintilor Parinti,
ca si eu tot de acolo va spun, ne mai ostenim. Cititi Sfantul Ioan Gura de Aur.
E minunat. Acum pe loc eu v-am dat raspunsul cu Iov, asa ce mi-a venit mie prin
cap, o parte le-am citit, o parte mi-au venit mie. Este si marele risc ca eu sa
mai schimb lucrurile si atunci la felul acesta de intrebari, sa nu va suparati
daca o sa ma opresc, la unele n-o sa ma simt in stare sa raspund.
DESPRE
„NEDREPTATEA” LUI DUMNEZEU SI PACATELE STRAMOSILOR
Daca Dumnezeu este drept de ce considera pacatele
stramosilor?
Asta este chestie
romano-catolica, fratii mei. Noi am mostenit nu pacatele stramosilor, ci rana
stramosilor, inclinatia spre pacat. Dumnezeu nu ne judeca pentru ca Eva a
mancat mere in rai, nu, ci pentru ca noi insine, in situatia ei facem aceeasi
treaba. Adica suntem Eva, suntem Adam. Ne judeca pentru pacatele noastre.
Atunci cand noi n-am fi facut nici un pacat personal, ne-am fi tulburat si
ne-am fi suparat: „Ce ne judeca pentru toate astea [ale stramosilor]?” Dar nici
macar asta. Asta e o parere care nu este proprie Bisericii noastre, inclinatia
spre pacat o mostenim, firea stricata, dar din pacate n-am mostenit nimic. Nu
ni se iarta noua la fiecare spovedanie, la fiecare impartasanie se iarta. Ce ne
plangem? Sa nu le facem „Du-te si sa nu mai pacatuiesti“[52][26].
DESPRE
SUFERINTA LUI DUMNEZEU
Ati spus ca Dumnezeu sufera ca unii oameni nu se
mantuiesc. Ce inseamna ca sufera? Inseamna ca e nefericit Dumnezeu? Ma iertati
daca am zis o blasfemie.
Nu c-ar fi suferinta aia cu
patima. Cum sa spunem noi? Dumnezeu tanjeste dupa noi. Asa cum a zis si Moise:
„Si a vazut Dumnezeu pacatele oamenilor si S-a cait ca l-a facut pe om”[53][27]. Intelegeti? Nu ca Dumnezeu S-ar cai,
dar intelegem clar ca sufera. Daca a murit, clar ca sufera, ca trebuie sa se
tanguie, ca vine si umbla dupa noi. Cred ca este un fel de suferinta, nu stiu
cum e asta, dar noi, ca sa-L intelegem, zicem ca „sufera”. Sufera, pai cum? Sa
faci tu un om asa minunat si pana la urma el sa piara!? Pana la urma el sa
rataceasca, pana la urma el sa nu cunoasca bucuria aceea pentru care l-ai
facut?! Noi de ce vrem sa-i facem pe toti crestini? Nu v-ati intrebat? Ca sa se
bucure si ei cu noi! Pai daca noi vrem asta, suferim cand nu-i putem intoarce,
oare cum Se simte Dumnezeu? Ma gandesc ca trebuie sa fie ceva acolo, nu e o
suferinta ca patima, dar e asa un chip de a spune, nu ca Dumnezeu ar avea
patima. De exemplu, eu cand ma gandesc la asta, pe mine ma umileste si vreau sa
merg spre acest Dumnezeu. Deci daca mi-e de folos o sintagma, o comparatie, o
metafora rostita despre Dumnezeu, daca in inima mea trezeste un sentiment bun,
o folosim, pentru ca si Dumnezeu a fost indraznet atunci cand a spus metafore
despre Sine: „Unde este hoitul, acolo va fi si vulturul”[54][28]. Iata, Dumnezeu Se compara cu un hoit,
numai ca noi sa intelegem. Sau Proorocul David: „Scoala-Te, Doamne, ca un
viteaz ametit de vin”[55][29]. Orice fel de sintagme, de metafore
foloseste numai ca noi macar un pic sa pricepem din Dumnezeu asta! Ca noi numai
prin analogii cunoastem cate ceva despre Dumnezeire, cum e Dumnezeu intr-adevar
acolo, n-avem putinta a-L intelege. Dar Dumnezeu, iata, vine, ne cauta,
povesteste despre Sine in poeziile astea
frumoase: „De cate ori as fi vrut sa v-adun cum si-aduna gaina puii”[56][30]. Uitati ce comparatie frumoasa! Numai
sa-L intelegem. Dar Dumnezeu nu e gaina, o stim bine. Asa e si cu suferinta
asta, ma gandesc. Iarasi spun ca nu stiu eu, vom vedea acolo, dar daca ne poate
aduce un gand bun…?!
PEDEPSITI CU
LIBERTATEA
Cum explicati ca cea mai mare pedeapsa data de Dumnezeu
omului este de a-l lasa liber, sa faca ce vrea?
Este pedeapsa, dar este si
sansa. Nu cred ca exprimarea e chiar asa. Nu l-a lasat liber sa faca ce vrea, ci l-a lasat [doar] sa faca ce vrea. E mare
diferenta. Cuvantul „liber“ – daca tot era pe afis – nu inseamna sa faca ce
vrea, inseamna sa faca ce trebuie, de aceea pedeapsa este doar daca ne lasa sa
facem ce vrem, dar libertatea este un mare dar pe care noi trebuie sa stim sa-l
folosim si tocmai pentru a sti cum sa-l folosim, trebuie sa-i invatam regulile.
Sunt niste reguli foarte exacte, foarte dure ale libertatii pe care daca nu le
respecti cazi in nelibertate.
DESPRE
LIBERTATEA DE A FI ROBI AL LUI DUMNEZEU
Doamna vrea sa stie ce inseamna „Doamne, ia-mi libertatea
robiei si-mi daruieste robia libertatii cu dragoste vesnica?”
Ce inseamna sa fii rob al
libertatii? De ce e minunat? Noi suntem niste robi minunati si liberi, tocmai
pentru faptul ca suntem robi ai lui Hristos, dar fiind robi ai lui Hristos nu
mai suntem robi oamenilor. E un mare lucru. Tocmai asa scapam de robia
oamenilor, nu mai plecam capul in fata oamenilor, nu mai nadajduim in vointa
oamenilor. Atunci cand pleaca, de exemplu, primarul dintr-un sat prapadit la
centru, la judet, sa mearga la primarul judetului, il retine acolo o secretara oarecare
si, primar fiind, se milogeste la secretara aia, asa, pentru ca el a venit la
primarul judetului si aia e mai mare, cu toate ca e o slujnica, el se
milogeste, se face mai mic, cu toate ca e primar. Asa si noi, toti oamenii. Noi
de ce spunem ca suntem robi ai lui Hristos, liberi in fata oamenilor? Pentru ca
noi suntem „secretare”, cumva, ale lui Hristos si de asta noi suntem mari, mai
mari decat toti „boierii” pamantului, care se vor infatisa, in cele din urma,
inaintea Stapanului nostru si noi ii vom primi la intrare, ca asa zice:
„Sfintii vor judeca lumea”[57][31].
LIBERTATEA IN
HRISTOS
Cum se ajunge la aceasta libertate in Hristos?
Marturisiti-va pacatele unii
altora, purtati neputintele unii altora, si asa veti implini legea lui
Dumnezeu. Marturisiti-va, impartasiti-va, impacati-va, faceti poruncile lui
Dumnezeu si incet-incet, aveti sanse. Incercati.
ALTE RELIGII
Si acum o intrebare cu tenta ecumenica: Se poate obtine
mantuirea si prin alte religii, in afara de ortodoxie si crestinism?
Imi pare c-am raspuns la
intrebare asta atunci cand am zis daca se poate mantui un om cu Dumnezeu sau
fara Dumnezeu. Fara Dumnezeu, o sa vedeti ca nu ne putem mantui. Dar Dumnezeu
unde este? Se spune in psalmul 10: „Dumnezeu este in biserica cea sfanta a Sa“.
Acum, daca cineva vrea sa aiba mai multe biserici, n-are decat, dar Dumnezeu
spune ca este „in biserica cea sfanta a Sa“. Daca cineva spune ca biserica asta
in care este el nu este cea adevarata, eu nu pot sa traiesc cu gandul acesta,
tocmai de asta sunt in ea, pentru ca o cred adevarata, dar asta, in chip fatal,
le exclude pe toate celelalte. Trebuie sa recunoastem adevarul acesta, ce
multora le pare incomod, in chip fatal si logic, asa, le exclude. Ce sa-i faci?
Intrebarea mi-a fost adresata mie si, de asta, am spus indata parerea mea.
DIN NOU
DESPRE ALTE RELIGII
Daca vezi in toate religiile ceva frumos si in toti
oamenii ceva bun oare e un pacat?
Sa-mi spuneti ce e frumosul
acela. Daca este cu adevarat frumos, in sensul pe care ni-l da Hristos, in sensul
in care firea noastra il traieste, nu este un pacat, pentru ca si Sfantul
Vasile cel Mare, in cuvantul sau catre tineri, ne da o gramada de versete si
citate si intamplari din vietile filozofilor elini, din poeziile lor, pe care
spune ca le putem folosi ca prilej de virtute. Dar, de exemplu, daca numesc
frumos un ritual ciudat de nu stiu unde, atunci gresesc. Si va mai zic un
lucru, noi suntem singurii, crestinii, care n-avem nevoie sa mai cautam
frumosul. Noi suntem in Frumos. Desavarsit. Acesta-i singurul loc din care nu
lipseste nimic. In afara gasim doar fragmente, si a lasa intregul si a umbla
dupa fragmente, este nebunie curata.
CUM SE IMPACA
MONAHISMUL CU SCRISUL
Cum reusiti sa va impartiti timpul ca monah, ca scriitor,
ca prieten al atator oameni de cultura?
Stiti cum?! Prieten al atator
oameni de cultura, ca timp, a fost in trecut, deci practic eu acum timp nu le
mai acord, le-am acordat, pana la monahism, dar prieteni am ramas. Deci am
rezolvat-o cu oamenii de cultura. Ca monah si ca scriitor?! Daca monahul n-ar
putea fi si scriitor sau daca scrisul ar fi un lucru strain de monahism,
credeti-ma, nu l-as mai fi facut. De aceea socotesc ca, scriind, nu-mi incalc
statutul meu de monah ci, dimpotriva. Sa nu uitam de unde ne-au ramas in
Biserica noua cele mai multe scrieri. Cam de la monahi. Scrisul este cea mai
frumoasa forma de a te linisti, de a te retrage, de a fi tu insuti. Cine poate
scrie si palavragi in aceeasi vreme?
Ceea ce se intampla acum este o exceptie, ca eu am venit fata. Va zic, eu
am refuzat pe multi pana acum, n-am acceptat ideea de a conferentia si de-acum
nu stiu cand... n-as mai face-o. Asa, in gandul meu, imi zic: „Nu, scrisul este
al monahilor, tocmai al monahilor”. Asa ca, vedeti, incet-incet se impaca. Va
mai spun un secret. Noi avem atata timp liber incat poti sa le faci pe toate.
Uitati-va la ceasurile pe care le petrecem vorbind zadarnic: barfe, privim la
filme, facand tot felul de chestiuni ciudate, band nu stiu care fel de sucuri.
Astea lipsesc din viata monahului, nici nu va inchipuiti cat timp liber exista
in viata monahului. Asa ca ai timp si de rugaciune pentru slujbe care nu
trebuie lasate, pentru ca celelalte poti sa le faci, dar daca nu te rogi, n-ai
nici un folos din ele. Si ai timp si de una, si de alta. Dar asta e valabil
pentru orice crestin, mai renuntati la unele din fleacurile astea, care mananca
o gramada de timp, si veti vedea ca pentru rugaciune, 10 minute daca ati avea,
10 minute zic, pentru inceput, si mare lucru veti face.
CUM OBTINEM
CEEA CE NE TREBUIE DE LA DUMNEZEU
Atunci cand cerem un lucru bun de la Dumnezeu si acel
lucru ni-l dorim din tot sufletul ce trebuie sa facem? Sa ne rugam mai mult, sa
postim?
Sa ne rugam mai mult este un
lucru relativ. Depinde ce intelegem. Daca intelegem sa facem mai multe
acatiste, nu stiu ce sa zic. Dar a ne ruga mai mult inseamna a ne ruga mai
bine, mai des, mai adanc, mai sincer; cu lacrimi sa ne rugam, fara sa ne
zgariem simturile, dar sa asteptam sa simtim darurile Duhului aici [arata la
inima]. Se spune sa nu te ridici de la rugaciune pana nu simti o lucrare a
Duhului, fie bucurie, fie umilinta, fie oricare ar fi ea, ca in rest ai batut
vantul cu vorbele si atunci sa mai tragi nadejde? Ca Avraam cat a asteptat pana
a ajuns el sa vada sau sa i se nasca fiul? Sa asteptam, da? Ca noua ne e de
folos a rabda, foarte de folos, dobandim harul Duhului Sfant prin asta. Lucruri
bune!? Nu este mai bun lucru decat a dobandi harul Duhului Sfant! Si atunci,
daca noi, prin rabdarea pe care ne-o asumam asteptand acel lucru, care ne pare
noua ca e bun, dobandim Duhul, nici nu mai avem nevoie de lucrul acela, pe care
l-am cerut, pentru ca noi, fara sa vrem, prin rabdare, am dobandit ceva mai
mare, am dobandit binele suprem! Nu intotdeauna lucrurile cerute sunt cele mai bune,
dar cel mai bun este Duhul Sfant. Cereti: „Duhul Tau cel sfant nu-L lua de la
mine”. Asa rugati-va.
DACA NE TEMEM
DE VIITOR
Ce sa facem cand ne temem de viitor, de faptul ca vom
termina o facultate si n-o sa avem loc de munca?
Uitati-va bine pe cine
intrebati, cui i-ati pus intrebarea asta. Doar nu vreti sa ajungeti ca mine. La
noi, seminaristii, stiti care era rugaciunea neincetata a seminaristului? - ati
auzit de rugaciunea neincetata „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”-, la
seminaristi cuvintele erau asa: „Doamne, fie voia Ta, numai nu calugar”.
CUM CONVINGEM
UN NECREDINCIOS
Parinte, cum convingeti pe cineva care nu crede in
Dumnezeu, ca exista Dumnezeu?
Niciodata nu-l conving. Le-am
facut la inceput, cu mare inflacarare, nu-i treaba mea sa fac asta. Dumnezeu
convinge pe cineva ca exista Dumnezeu si abia dupa ce omul s-a convins ca
exista Dumnezeu, poti incepe o discutie cu el si nici atunci, de cele mai multe
ori, ies prostii. Mai bine fugi. Uitati-va la mine, ca vorbesc aici, dar tatal
meu e ateu convins. Insa eu niciodata nu primesc gandul ca el ar putea sa nu se
mantuiasca, chiar mai mult, nu primesc nici macar gandul ca el este mai departe
decat mine de Dumnezeu. Dimpotriva, ravna cu care el se impotriveste lui
Dumnezeu este mai mare decat ravna cu care eu incerc, sarmanul, sa ma apropii
de El. Si atunci, daca Dumnezeu ar face o minune si l-ar rasturna intr-o zi,
m-ar intrece in toate. De-asta eu il respect si il admir si trag nadejde la
Dumnezeu. Deci, asta e cu necredinciosii. Nu-i problema noastra, ne rugam:
„Doamne, Tu stii, Tu l-ai zidit, Tu da-i credinta, ca eu n-am de unde sa i-o
dau”.
DIN NOU
DESPRE GOANA DE A CONVERTI PE ALTII
Hristos a trimis pe ucenici la predica si le-a poruncit
sa faca ucenici. Cum impacati aceasta porunca cu cele zise de Sfintia Voastra,
[cum ca nu trebuie sa ne ingrijim de mantuirea celorlalti]?
Asta e iarasi o atitudine
protestanta. Ii trimite pe ucenici sa faca ucenici, dar noi insine inca n-am
devenit ucenici si incercam a face ucenici. Ma intelegeti? Deci sa ne punem
intotdeauna problema asta: atunci cand eu vreau sa-l fac ucenic, ce vreau sa-l
invat eu pe el? Uite, el a crezut in tine, spune: „Vreau sa fiu ucenicul tau,
arata-mi ce trebuie sa fac”. Atunci ce faci? O sa patiti asa ca mine, sa nu
stiti sa raspundeti cine e Dumnezeu. Da, pentru ca noi habar n-avem, in doua
cuvinte spunem tot ce stim despre Dumnezeu, tot ce stim despre viata launtrica.
Suntem chinuiti de toate patimile, de toate necazurile si atunci vrem sa facem
ucenici, sa facem inca niste oameni ca noi? Hristos are nevoie de lucrurile
astea? Fa-te tu insuti ucenic. Porunca a fost data ucenicilor, nu oricui. Deci,
daca am devenit ucenici, mergem sa facem ucenici, dar daca nu, mergem dupa
ucenici. Ne rugam de altii sa ne faca ucenicii lor. Intelegeti? Sa acceptam si
chestiunea asta. Mergem si cautam un om, cum se spune: „N-am om, Doamne, sa
m-arunce acolo unde vine ingerul”[58][32]. Asa sa facem. N-am om, Doamne, da-mi un
om care sa ma faca ucenic, nu un om pe care sa-l invat eu nu stiu ce. Nu un om,
da-mi oamenii toti. Deci, asta e o pornire gresita [sa vrem sa facem ucenici].
DESPRE
PSIHOLOGIE
Psihologul poate conduce pe om la Dumnezeu?
Nu, psihologul poate conduce pe
om la om, dar la omul cel vechi, doar la omul cel vechi. Pana la un punct
psihologia explica, constata niste realitati, in cel mai bun caz. Si este
minunat daca le constata bine. Un psiholog bun poate constata niste realitati,
dar nu poate oferi niste solutii si de asta psihologii care sunt Sfintii
Parinti, pe langa faptul ca ei constata realitatile, iti mai ofera si solutii.
Deci psihologia, nu-i chiar asa demonica, daca nu ascultam solutiile pe care le
da ea. Ea nu prea are solutii, dar le ofera, asta e problema ei. Intelegeti?
Faptul ca nu poate s-ar termina aici, dar ea le ofera. Pana la a constata, este
de folos, dar din clipa in care ea ne ofera solutiile ei ciudate si noi le
indeplinim, ne pierdem mintile, acolo psihologia nu mai e buna. Dar psihologia
nu e vinovata, ci noi, daca le acceptam. Asta e cu psihologia, e o stiinta
despre suflet.
DUHOVNIC SI
PSIHOLOG
Trebuie sa fie si duhovnicul un bun psiholog?
Altfel nici nu se poate. Ce-i
duhovnicul, daca nu e psiholog? Daca nici macar psiholog bun nu e, atunci ce
fel de duhovnic e? De unde cuvantul acesta „duhovnic“? De la duh, adica sa
cunoasca si cele ale duhului, nu doar cele ale sufletului, ca „psyche” asta...
psihologul le face. Nu un bun, ci cel mai bun! Si nu doar atat. Nu-i suficient
sa fii doar bun psiholog, dar trebuie sa mai cunosti si tainele celelalte si
Dumnezeu sa-ti descopere, sa stii sa traiesti in Dumnezeu si voia lui Dumnezeu
asupra omului acestuia, asupra acestor trei: duhovnicul, celalalt [omul
simplu], si Dumnezeu, noi trei, care este voia Ta, Doamne, asupra noastra? Deci
asta-i duhovnicul, sigur ca da. Din cauza asta noi n-avem nici o bucurie pentru
ca n-avem duhovnici. Sa stiti ca rar se cunoaste un duhovnic, eu doi am
cunoscut: unul, parintele Selafiil si altul, parintele Rafail. In afara putem
avea sfatuitori, sa cerem o parere, dar un duhovnic este un mare dar de la
Dumnezeu. Sa ne rugam ca Dumnezeu sa ni-i arate. Este bine ca, totusi, mai sunt
cartile lor, dar si acolo te incurci, ca sunt sfaturi oferite particular si atunci
omul se poate tulbura. Se apuca si citeste ce sfat a dat parintele Paisie la
calugarii atoniti, se apuca si face si intra intr-o drama si cu familia, si cu
toti. Sa fim atenti ce citim, cum citim, cui sunt adresate. Mai bine cautati
calea de mijloc.
CAND
DUHOVNICUL NE DA UN CANON PESTE PUTERE
Cum vedeti problema infruntarii? Daca duhovnicul ne da
rugaciune multa cantitativ, ce sa facem?
Sa-i spuneti duhovnicului ca-i
mult. Este mult mai simplu decat ne pare noua. Ne facem un stres de constiinta,
pentru ca am primit in gandul nostru gandul ca noi avem virtutea ascultarii.
Noi suntem bolnavi, virtutea ascultarii este urmare a smereniei, dar smerenia
unde sta? Sta cu ingerii smerenia si noi, tocmai din cauza mandriei, a ingamfarii
noastre, nu ne mai incapem in piele si, crezand ca avem virtutea ascultarii,
ascultam un lucru care ne dauneaza. Ai smerenie? Mergi la duhovnic si spune-i:
„Parinte, nu pot, ma irita, obosesc”. Numaidecat duhovnicul iti va spune: „Fa
dar cat poti, uite atat”. „Si asta-i mult, ma irita, nu-mi place, imi vine sa
dau cu ceaslovul de podea”. „Hai sa vedem ce facem”. Fiti precum copiii.
Smeriti-va si biruiti.
RUSINEA DE
DINAINTEA SPOVEDANIEI
Cineva intreaba ce sa faca daca ii e rusine sa marturiseasca
un pacat.
Sa-i spuna lui Dumnezeu, sa-i
spuna lui Dumnezeu mai des. Noi avem pilde in care se spune ca ne putem rusina
de un pacat. Avem in Pateric. Dar Dumnezeu stie motivul pentru care ne rusinam.
Adica sa fim mai umani, du-te si zi lui Dumnezeu, plangi tot timpul la El:
„Doamne, uite-ma cum sunt, de facut, l-am facut (pacatul), dar nu stiu cui sa-i
spun”. Si cereti sa nu muriti in el. Doamne, amana cumva timpul pocaintei ca sa
nu mor, ca sa fiu eu intr-o zi pregatit sa-l spun si da-mi un parinte care
sa-mi para mie ca ar putea sa ma inteleaga. Dar sa stiti ca nu-i chiar asa de
grav si cu pacatele astea, ce sa faceti? – toti suntem pacatosi. Dar daca nu
puteti si nu puteti, duceti-va undeva, intr-un oras strain si marturisiti-va la
un preot de parohie. Dar lui Dumnezeu in primul rand si rugati-va ca Dumnezeu
sa va scoata din rusinea asta, pentru ca ea este o mare lovitura. Dar nu va
indepartati de Dumnezeu, nu va rusinati de El, de oameni puteti sa va rusinati,
ca e omeneste, dar de Dumnezeu nu trebuie sa va rusinati, spuneti-I. Si intr-o
zi, spunandu-i asa, El va va ierta, mai usor decat daca veti spune oamenilor.
Mergeti la preot, dar daca nu puteti si nu puteti spune preotului, spuneti lui
Dumnezeu spuneti, Maicii Domnului, la Sfinti, la Sfinti care au facut pacate
similare. Eu stiu? ce-ati facut? ati desfranat? ati inselat pe cineva? – gasiti
un sfant si rugati-va, spuneti: ajuta-ma sa ma izbavesc. Iar ei va vor da curaj
sa o spuneti si preotului.
PERSEVERAREA
IN PACATELE MARTURISITE
Cum se intampla ca, desi iti recunosti pacatul,
perseverezi in aceeasi greseala?
Iti place. Una este a recunoaste
si alta este parerea de rau. Dar indrazniti, mai recunoasteti o data, de mai
multe ori si cereti de la Dumnezeu: „Doamne, imi place pacatul acesta, Tu nu-mi
placi, nu-nteleg ce vrei, dar stiu ca fara Tine n-o sa pot face nimic,
ajuta-ma. Stau aici si vreau sa fug de la Tine, dar nu scap de amintirea asta a
Ta, stiu ca ai murit pentru mine, ajuta-ma, scoate din capul meu, din inima
mea; poate nu-mi este nici o cununa pentru asta, poate nu fac nici un efort,
unii lupta – ei nu pot lupta, ei vor cununi – eu nu vreau nici o cununa, eu nu
pot lupta, izbaveste-ma Tu, ca eu asta nu pot”. Si asteptati, si indrazniti cu
nadejde, n-are cum sa nu vina Dumnezeu sa va ajute.
CAND O FEMEIE
E INDRAGOSTITA DE UN EPISCOP
Ce i-ati spune unei femei care este indragostita de un
slujitor sau mai exact de un episcop?
(Rumoare in sala, amuzament).
Pentru mine este o drama asta si
eu i-as spune sa fuga din orasul acela. Nu se poate, trebuie sa luam foarte in
serios lucrul acesta. Inteleg si drama ei, despre drama lui nu pot sa spun,
pentru ca nu stiu daca si el o cunoaste. Sa fuga cum a fugit si Evagrie
Ponticul [cand s-a indragostit de el o curtezana]. Fugiti, daca nu va puteti
abtine, nu dati ochii cu el si scoateti din cap gandul acesta, o sa va dispara,
scoateti prostiile astea din cap, nu va jucati cu ele. Sa nu va para
interesant, nici calugarii, nici preotii, nu va jucati, fugiti, fugiti la tara,
oriunde stiti, o vreme, alta, casatoriti-va, faceti ce vreti, fugiti, nu mai
dati niciodata ochii cu el, nu mai mergeti nici la biserica acolo, nici dupa
binecuvantare, nimic, nici nu va mai rugati pentru el – spune Sfantul Ioan
Scararul: numele care ne-aduc ganduri de patima nu le mai pomenim – nu va
rugati, ca Dumnezeu singur se va ruga pentru el, stie El cum sa faca, nu-l
pomeniti, stergeti pana si de pe pomelnic numele lui. Si lupta, ca lupta asta
nu se stie cat va mai tine. Daca este de la dracu’ – si sigur de la el e – va
trece. Cereti de la Dumnezeu si o sa va izbaviti si multa rasplata veti avea .
DESPRE
MECANICITATEA RITUALURILOR RELIGIOASE
Oare mecanicitatea cu care se savarsesc ritualurile
religioase si cu care credinciosii sunt pusi sa se roage spunand de 10 ori
aceeasi rugaciune, poate aduce mantuirea?
Mecanicitatea nu, dar repetarea
rugaciunii de 10 ori sau de 1000 de ori, sa stiti ca asta nu-i numaidecat sa
fii mecanic. Noi repetam „Doamne Iisuse“, noi repetam orice altceva. Parca daca
cineva ii spune cuiva: „te iubesc!“ i se raspunde: „las’ ca mi-ai spus-o de 24
ori pana acum“? Asta inseamna, noi ii spunem lui Dumnezeu ca-L iubim, ca avem
nevoie de El, noi nu ne mai saturam, noi nu transmitem o informatie atunci cand spunem „Doamne, ajuta!“, nu-L informam
pe Dumnezeu ca noi avem nevoie de El, noi comunicam cu El. Noi nu ne mai
saturam, intelegeti? Stau doi indragostiti, adolescenti la gardulet, ploua,
stau, trec 7 ceasuri, ai trecut incolo si iarasi ii gasesti acolo. Ce-si spun?
Aceleasi lucruri banale isi spun, dar uitati-va cum si le spun. Asa si noi cu
Dumnezeu, stam in fata Lui si-I spunem: „Doamne ajuta! Doamne miluieste!
Iarta-ma! Iti multumesc, Doamne.” Ce tot spui atata? Iaca, nu stiu ce spun, dar
suntem amandoi. Intelegeti? Asa-i cu repetarea rugaciunii, dar sa nu fie
mecanic. Mecanicism, nu, dar, pur si simplu, da.
RUGACIUNEA
PERSONALA
Parinte, cum va rugati personal sau cum se roaga Dumnezeu
in noi? Se invata si rugaciunea?
Cum ma rog personal? Sa nu lipseasca
rugaciunile de marturisire, asa, cu cuvintele mele: „Doamne, miluieste-ma,
iarta-ma, primeste-ma sa ma rog”. Ma apropii si nu incep rugaciunea pana nu ma
linistesc launtric. Nu dau buzna in rugaciune. Stau pana ma fac nimic si pana
imi dau seama ca aici e [numai] Dumnezeu si eu, si restul dispare. Si atunci
incep a spune: „Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul si ma miluieste”.
Apoi spun: „Slava Tie, Dumnezeule, Imparate Ceresc...” si numaidecat spun si
slavoslovia [doxologia]. Intotdeauna. E minunata slavoslovia: „Slava intru cei
de sus, lui Dumnezeu si pre pamant pace, intru oameni buna voire“. Si in afara
de asta, ceea ce se mai citeste, na. Citesc. Ceasurile, psaltirea, toate
laudele. Citesc cum Dumnezeu imi da. Pe urma fac „Doamne Iisuse”. Stiti,
rugaciunile prea multe… Eu va spun ca stare, ca atitudine. De-acum, despre
cantitati si calitati, nu se vorbeste niciodata. Se spune ca nici la cel mai
bun prieten nu spui ce pravila ai. Eu ca atitudine va spun. Sa nu lipseasca
marturisirea inaintea lui Dumnezeu, sa-I spuneti toate gandurile de peste zi,
spuneti-I cu ce nu sunteti de acord, spuneti-I ce n-ati inteles, ce ati vrea sa
intelegeti: „Doamne, ajuta-ma!” Faceti-va fleasca inaintea lui Dumnezeu si dupa
asta va umiliti si spuneti: „Slava Tie, Dumnezeule!” Lauda, marturisire,
multumiri si toate. Incet-incet. Si nu cereti lui Dumnezeu lucruri zadarnice,
niciodata sa nu cereti lucruri banale. Sa nu cerem lucrurile pe care… cum spune
Sfantul Ioan Gura de Aur: sa nu cereti de la Dumnezeu lucruri pe care dracu’ si
asa ni le da. Asa sa ne rugam.
RUGACIUNEA CU
PROPRIILE CUVINTE
Ce parere aveti despre rugaciunile spuse din inima, cele
care nu sunt invatate pe de rost dintr-o carte, adica ne rugam prin propriile
cuvinte?
Da, spuneti, alea sunt cele mai
frumoase, daca vi-i drag spuneti-le asa. Aveti indrazneala, repetati cat vreti:
„Doamne miluieste, iarta-ma” etc. Spuneti, repetati. Parca Parintii nu spuneau
asa? „Doamne Sfinte, miluieste-ma pe mine, pacatosul, ajuta-ma, iarta-ma!” Asa
sa ne rugam. Asta e cea mai buna rugaciune, asta neincetata. Si stiti ce?
Pentru ca nu o avem pe asta, avem nevoie de rugaciunea scrisa. Daca am fi stiut
sa ne rugam cu cuvintele noastre, asa, simplu, n-am fi avut nevoie de rugaciuni
scrise. Dar indrazniti. Cum o sa gresiti cand o sa repetati aceleasi cuvinte de
multe ori?! Ce inseamna sa nu vorbiti mult ca paganii? Inseamna sa nu repetati
cuvinte inutile, sa curgi in rugaciune, ceri si aia, si aia, multumesti, lauzi,
sincer fii, nu construi rugaciuni mari. Dac-ai spune: „Inima curata zideste
intru mine”, nu gresesti. „Duhul dreptatii nu-l lua de la mine”, nu gresesti.
Si fiecare, sa stiti ca se indragosteste de un verset, de o rugaciune, pe care
o simte el aproape de inima lui. Unuia ii place sa marturiseasca, unuia-i place
sa laude. Unuia ii place „Lumina lina”, unuia „Slava intru cei de sus”.
Spuneti-o pe-aia, care va place, repetati-o. Cuvinte putine, pentru ca
adevarata rugaciune este fara de cuvinte. Intelegeti? Si drumul spre rugaciunea
aceasta adevarata este imputinarea cuvintelor, nu adunare rugaciuni. La ultima
treapta noi stam in fata lui Dumnezeu si ne dam seama ca nu mai are sens sa
povestim, stam, pur si simplu, in fata Lui, deschidem inima asta a noastra
plina de pacate si spunem: „Iata, Doamne, cine sunt, iata zidirea Ta, si, iata,
Tu esti de fata”. Ne dam seama ca e cumva inutil sa mai vorbim, vedem ca El
este si de-acum este in noi. Sfantul Serafim de Sarov spune ca atunci cand
cineva bate la usa, spui: „Da, intra!“ Dar daca dupa ce a intrat tu tot spui: „Da,
da, intrati!” Spune ca esti nebun. Asa si cu Hristos, cand spui: „Doamne, vino
si Te salasluieste intru noi”, daca ai simtit ca a venit si S-a salasluit, acum
ce m-ai chemi? Sa nu fie cuvinte nepotrivite la rugaciune, de dragul de a te
vorbi. Sunt stari, intr-adevar, cand noi ne-am umilit, ai citit jumatate de
psalm si asa ne-a venit o stare, ca nu mai avem cuvinte. Nu cititi mai departe,
opriti-va in starea aia si bucurati-va de ea. Nu ganditi nimic, stati, traiti-o
asa cum e ea, n-o anulati prin citirea psalmului. Asa ca, rugati-va cum vreti,
numai rugati-va.
RUGACIUNEA
PENTRU CEILALTI
Daca noi insine suntem pacatosi, ne putem ruga si pentru
ceilalti, pentru aproapele nostru?
Uitati-va cum suna rugaciunea
„Tatal nostru”: „Tatal nostru“, nu „Tatal meu“, „si ne iarta noua greselile noastre“
nu „ale
mele“. Noi tot timpul ne rugam pentru toata lumea. Hristos ne-a
condamnat sa ne rugam pentru toata lumea si aceasta, desi suntem pacatosi. Sa
stiti ca rugaciunea pentru altii ne iarta pacatele. Dar s-o facem cu smerenie
si cu blandete. „Imparate Ceresc, Mangaietorule, vino si te salasluieste intru
noi“... toate sunt rugaciuni pentru toata lumea. Sunt doar cateva particulare.
Deci, noi oricum ne rugam, insa s-o facem cu smerenie, cu blandete si Dumnezeu
rasplateste. Spune Sfantul Siluan Atonitul ca a te ruga pentru ceilalti este
a-ti varsa sangele pentru ei. Ca ce dragoste mai mare este decat a pune
sufletul tau pentru aproapele[59][33]? Si, iata, tu l-ai pus pentru aproapele,
rugandu-te. Clar ca Dumnezeu, vazand osardia asta a ta, asa pacatos cum esti,
iaca, te iubeste.
DESPRE
DUMNEZEUL PERSONAL
(Adevarul Invierii)
Parinte, sunt si tineri care n-ar fi venit, dar care au
fost adusi si nu inteleg nimic din specializarea teologica, ei doar Il cauta pe
Dumnezeu, dar nu-L gasesc si nu stiu care „modul” Dumnezeul personal.
Vorbiti-le despre Dumnezeul personal.
Dumnezeul personal?! Teologic?
Stiti cum? Cum sa-i vorbesti cuiva despre Dumnezeu, despre Dumnezeul lui
personal daca tu nu-l esti el? Despre dumnezeul lor personal, care este al lor,
cel mai bine pot vorbi ei. Si atunci, socotesc eu, ca daca ei spun ca,
intr-adevar, cauta pe Dumnezeu, sa-L cerceteze intai pe acel Dumnezeu, daca le
place. Apostolii n-au crezut dintr-odata, n-au crezut in Inviere, au plecat.
Din cauza asta crestinismul este o religie foarte ciudata, desi toti ateii ne
socotesc creduli pentru cuvintele „nu ispiti, crede si nu cerceta”[60][34], totusi, pana n-a bagat degetul in
coasta la Hristos, Toma n-a crezut. Cea mai mare dovada ca invierea a fost reala,
este aceea ca in Inviere au crezut acesti oameni razvratiti, foarte aprinsi. Si
Petru, si Pavel s-au lepadat si n-au crezut, iar cand au venit femeile si le-au
zis: „A inviat!” Ei au zis: „E nebuna Maria asta! Ne tulbura!”[61][35] Pe urma ei accepta si mor pentru acest
Hristos, mor pentru Inviere! Asta inseamna nu doar ca invierea a fost
adevarata, ci ca in ea au crezut niste oameni care nu credeau degraba in orice,
care cercetau si cercau toate. Daca vom incepe a-L cerceta pe acest Dumnezeu,
chiar si cu necredinta, dar mai ales cu necredinta, pentru ca n-ai nevoie sa
cercetezi dupa ce ai crezut, dar daca vei cerceta anume pe acest Dumnezeu, nu
ceea ce-ti inchipui tu ca ar fi Dumnezeu, nu pe tine insuti sa te pacalesti,
dar pe Dumnezeu sa-L cauti, atunci n-ai cum sa nu te indragostesti de El, ca
vei descoperi ca El este tocmai ceea ce-ti lipsea. Asa ca, ce sa le spui unor
oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar Il cauta? Va mai spun inca o data: cei
care au incercat sa-mi povesteasca mie despre Dumnezeu, in cel mai bun caz,
reuseau sa ma irite intr-un mod mai putin spectaculos, dar macar o simpatie
pentru Dumnezeul lor sa-mi trezeasca, niciodata. Antipatie, da! tot mai mare si
mai mare si tot mai convins eram ca numai prostanacii cred in Dumnezeu. Asta nu
inseamna, cumva, ca cei care ravnesc sa ne converteasca sunt tocmai aia care nu
prea reusesc ei insisi sa creada, iar cei care ar putea intr-adevar sa ne
povesteasca ceva despre Dumnezeu, stau ascunsi. Incercati sa-i cautati pe astia
ascunsi, poate va indragostiti de ei, dar nu mergeti la manastirile faloase, ca
acolo s-ar putea sa gasiti vreo industrie de stiu eu ce fel de ciorapi
barbatesti sau nu stiu care sucuri, sau sa se vanda colaci cu firma manastirii.
Nu mergeti la astea mari numaidecat, asta indeamna si Sfintii Parinti [din
ultima vreme] pe cei care vor sa mearga intr-o manastire, sa nu se duca la cele
faloase. Sunt si acolo oameni sfinti, dar ei, iarasi zic, stau intr-o chilie
darapanata si cel care-ti iese in cale, de regula, e un om care numai poate
sa-ti spuna nimic despre Dumnezeu, pentru ca el e desert, pentru ca el toata
ziua numai asta e pus sa faca [sa vorbeasca altora] si nu mai are timp sa
agoniseasca Duh pentru sine. El nu are timp sa vorbeasca cu Dumnezeu, pentru ca
el tot timpul trebuie sa vorbeasca cu oamenii. Asa ca, incercati si cautati in
voi insiva, simplu, cu indrazneala, daca vi-i drag si daca intr-adevar Il
cautati. Dar daca cautati asa, o idee, numai ca sa fiti interesanti, n-are
rost. Mai asteptati.
DE CE NU-L
INTELEGEM PE DUMNEZEU
Cum a fost omul facut dupa chipul si asemanarea lui
Dumnezeu? De ce dar nu reusim sa-L intelegem pe Dumnezeu?
Una, pentru ca suntem doi oameni
in noi: este unul care nu-ntelege si unul care tinde [sa inteleaga]. Noi
trebuie sa-l zidim [pe cel nou]. Tocmai pentru ca suntem dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu, avem posibilitatea si datoria sa ne zidim din nou, cum
Dumnezeu a zidit pe om, [asa] si noi trebuie sa ne zidim pe noi insine, nu sa stam,
asa, cu mainile goale si sa asteptam: unde e omul ala nou din noi? Fa-l! daca
vrei si spui ca vrei sa fie ca asemanarea lui Dumnezeu. De fapt, parca si
caderea asta s-a intamplat – ne spune Sfantul Maxim foarte frumos – tocmai
pentru a da omului sansa de a aplica, de a exersa chipul acesta si asemanarea
cu Dumnezeu. Omul a fost facut fara voia lui. Intelegeti? Si-atunci, unde-i,
unde-i libertatea, dupa chipul lui Dumnezeu? Nu-i! Atunci, uite, frate, ai
cazut, ai posibilitatea, prin libera vointa, sa te zidesti din nou, prin taina
Botezului, sa-ti faci o nastere din Duh, curata, cum a fost si Adam primul,
fara tata pamantesc, fara mama pamanteasca. Asa si tu, desi cu mama pamanteasca
si cu tata pamantesc, ai ocazia sa te nasti din Duhul Sfant, prin Botez, si sa
incepi din nou. Fii dupa chipul lui Dumnezeu [adica fii creator]! Nu astepta,
incepe! Dumnezeu nu este asa, ceva haotic, cum is astia cu haosul primordial;
Dumnezeu ne-a facut, a zis: „Sa facem om dupa cipul si asemanarea noastra”. Asa
si noi, sa spunem [noua insine]: „Mai frate, uite, scrie aici, sa fim dupa
chipul lui Dumnezeu, dar tu parca esti dupa chipul celalalt. Hai sa facem -
sfatuieste-te cu porcul asta care e in noi [adica omul vechi] si spune: „Sa
facem om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu!” Si... incet-incet, te faci
din nou. Asta e cu asemanarea. Altminteri cum s-o intelegi, daca tu n-o ai? Tu
inca nu te intelegi nici macar pe tine insuti, si cum vrei sa-L intelegi pe
Dumnezeu? E osteneala mare. Se spune ca Imparatia Cerului se ia cu sila, cu
forta, cu munca. Sa ne ostenim, ce sa faci? Nu toti, asa, dintr-odata.
NEBUNIA LA
SFINTI SI LA OAMENII DE ARTA
Va rugam sa faceti o scurta paralela intre nebunia pentru
Hristos si nebunia pentru arta.
Exterior, nebunia pentru Hristos
si nebunia unui artist poate sa aiba forme identice. Sa luam pe Sfantul Simeon
cel nebun, care intra in oras cu un caine mort legat de brau si asa debuteaza
in predica, asa vine Sfantul Simeon la predica. Cine are curaj sa inceapa asa
predica? Si sa-l luam pe Salvador Dali, care-si facea mustatile cu miere si
[celor care il intrebau de ce o face, le] spunea: imi place cand se asaza
mustele pe ele. Diferenta care e? Diferenta e, poate nu de scop, cat de
rezultat. Si de ce nu e de scop? Pentru ca si Dali credea ca are un scop bun
si, pana la urma, scopul era acelasi, de a arata ca nu e de acord cu lumea.
Scopul e de a arata ca el nu suporta sa fie inghitit de masa asta, care nu stim
de unde vine si unde merge. Scopul de a striga, de a spune ceva lumii, desi
print-un gest care este prostesc, dar nu fara efect, pentru ca, iata, il tinem
minte, incat am ajuns eu, calugar, sa vi-l povestesc, inseamna ca el a socat
lumea. E problema socului. Si Sfantul Simeon [de ce face nebunii]? Tot pentru
ca nu era de acord cu lumea [pentru a trezi lumea din toropeala]. Numai ca,
este o mare diferenta si o mare drama pentru acest Dali, care n-a reusit sa
puna in loc nimic, atunci cand lumea l-a intrebat de ce face asta. Iata ce le-a
raspuns: ca asteapta mustele. Dar mustele se asaza pe cadavre, pe mortaciuni.
Pe cand Sfantul Simeon a facut-o pentru viata si a reusit si a infrant moartea.
Dali a vrut sa scape de moarte, dar nu stim cum a reusit. Deci asta-i
diferenta. Ca scop, ca reactie, este foarte adanca si, practic, are aceleasi porniri:
de a spune ceva lumii, de a spune ca lumea nu este buna, ca toata
corectitudinea asta a lumii nu duce la nimic, nu foloseste la nimic si, iata,
Hristos, minunat, lasa pe acesti sfinti nebuni ca sa rusineze toata cuviosenia
tuturor, ca sa nu mai poata nici un tanar de asta care-si pune cercel in ureche
sa spina: voi, crestinii nu sunteti liberi. „Ti-ai lasat barba si umbli in
negru, dar eu nu am chef sa umblu in negru, am chef sa umblu cu cercel”. „Dar
nu umbla in negru, umbla cu cercel, umbla, boieste-te, fa-te cum stii tu! –
Sfantul Simeon umbla gol, scotea camasa, o flutura asa, era mos cam de 60 de
ani, se ducea in crasma cu tarfele si canta, si dansa, le distra pe tarfe si pe
betivi si facea banuti pe asta – asa cu nu asta conteaza. Dar mai departe ce
faci tu, [cu ce scop ai facut toate astea, cu ce scop ti-ai asumat aceasta
nebunie]? Deci, ai libertatea in Biserica, fa-ti parul cum vrei tu: taie-l,
tunde-l, canta... Sfantul Simeon in biserica arunca cu nuci in lumanari si-n
femei, si-l scoteau afara si-l bateau. Deci, uitati-va, Hristos ne spune ca:
„Daca tu, fiind nebunatic, iti pare ca, venind la crestinism, te lipsesti de
libertatea asta a ta, uite, ti-l dau pe Sfantul Simeon, pe Sfantul Andrei cel
nebun, pe toti - Sfantul Andrei cel nebun isi facea nevoile in fata oamenilor
si lua bataie pentru asta, in sinaxarele
noastre s-au sfiit de acest amanunt, dar eu am citit intr-o carte despre asta,
Duhul Sfant nu S-a sfiit si a venit peste Sfantul Andrei, dar oamenii se
sfiiesc sa marturiseasca nebuniile lui – asa ca, fii nebunatic, dar fa
virtutile, implineste dragostea”.
Nebunul pentru Hristos invinge,
biruie, isi traieste libertatea, pe cand nebunul pentru arta, pur si simplu,
isi ucide libertatea. El ajunge din ce in ce mai neliber, incat, in ultima instanta,
este rapus de moarte si aruncat in temnita unde-i scrasnirea dintilor.
Intelegeti drama? Dar pornirea, cred ca a fost aceeasi.
Sa stiti ca exista si nebunia pe
care o traia Baudelaire. El o numea „placerea aristocratica de a displacea”.
Aceasta forma de nebunie o traiesc astazi oamenii si tinerii. Ei n-o fac pentru
ca vor sa spuna ceva lumii, dar o fac pentru ca s-au imbolnavit de aceasta
placere aristocratica, prosteasca, de a displacea. „Da, am parul verde si-s
prost!” „Nu-i asa ca sunt tampit?!” Auzim replici de-astea asa de senin
rostite… Lui ii place, ii place sa fie tampit, intelegeti? Asta-i o boala. Hai,
Baudelaire era singur, statea in Franta lui, soca, isi vopsea parul verde, avea
o amanta negresa, ii soca pe toti, a scos o carte care se chema „Florile
raului”, incat i s-a ars tirajul imediat. Da, el a socat [pentru vremea lui era
un soc]. Dar tu pe cine sochezi? Intri in metrou... toti cu parul verde! Ce
faci? Eu cu parintele, va spun drept, socam, cand mergem cu hainele astea
negre, cu barbile, toti stau cu ochii pe noi, suntem raritati. Deci, daca vrei
sa sochezi, nu-ti pune cercei... urmeaza noua!
Deci, asta e cu nebunia, desi
intentia la unii e sincera, e adanca, dramatica, dar la unii e, pur si simplu,
ieftina, mititica. Imita pe un Baudelaire, pe un Salvador Dali... Is mici, mai,
daca vrei sa imiti pe cineva, imita pe cineva mai mare. Ia si imita pe Hristos.
Parintele Cleopa a fost intrebat cand ne putem face
nebuni pentru Hristos. El a spus ca dupa 50 de ani de manastire.
Asta stiti cum suna? Niciodata.
Dar cei care au chemarea nebuniei pentru Hristos, cam nu mai au nevoie de o
incredintare de la oameni. Omul nu poate indrazni sa spuna: tu esti bun pentru
nebunie. Nebunia este cea mai grea forma de nevointa, cea mai grea marturisire
si propovaduire a lui Hristos. Ea pare foarte seducatoare si parca foarte
usoara. Mare lucru, o faci pe prostu’. Intr-adevar, n-ai facut nimic daca o
faci pe prostul, dar n-ai facut-o pentru Hristos. Deci, nu-i greu sa faci pe
prostul, dar pentru Hristos e greu. Stiti de ce? Pentru ca, de exemplu, pe un
Dali il lauda toti ca e nebun - „Mai, ce tare e Dali acesta, a zis ca idealul
lui in viata e sa treaca prin fata Vaticanului intr-un Rolls Royce rosu plin cu
mii si mii de conopide albe” –, dar unui sfant nebun pentru Hristos toti ii dau
suturi, toti il alunga, pana si cainii il musca, dupa cum stim din viata
Sfantului Andrei. Artistul isi face din asta un mod de viata, o anexa a artei
sale si-si atrage spectatori, face spectacol, face show si este admirat pentru
asta, e aplaudat. Deci, el are un stimulent, pe cand nebunia pentru Hristos,
tocmai prin asta e greu s-o duci, pentru ca pana si ai tai, crestinii tai,
preotii tai, te batjocoresc, te scuipa, te dau afara. Esti doar tu si Hristos.
Si poti sa ajungi sa fii ingropat inca si ca un sinucigas. Eu nu ma indoiesc ca
ar putea fi sfinti pentru Hristos care au inscenat sinuciderea si au fost
aruncati la gunoi. Doar Hristos ii stie.
CRITICILOR
MEI
De ce credeti ca volumele publicate de dvs.
au starnit contradictii si scandaluri printre ascoristi si printre unii
parinti, unii nefiind de acord nici cu aceasta conferinta?
Nu
stiu. Printre ascoristi? mie personal nu mi-au zis. Si socotesc ca, atunci e
adevarata revolta, cand vin sa-mi spuna mie in fata: „Mai, desteptule, de ce nu
stai la tine acasa?” Dar daca nu, socotesc ca nu-s motive serioase. Am primit
cateva scrisori de felul: „Totusi, eu cred ca exista riscul ca scrierile
d-voastra sa indemne spre pacat...” Si atunci incep discutiile alea fara rost,
la care eu, nu va suparati ca nu raspund. Daca omul vrea sa discute sincer, da,
dar cand incepe sa-mi dea citate din ce-a mai citit, ce-a mai facut, pur si
simplu alea-s discutii, si presupuneri. Sa mi-i aduca pe cei pe care eu i-am
indemnat la pacat. Mi-au spus altii despre aceste reactii, au fost doua-trei,
dar, concret, din ASCOR, nu stiu. Sper ca la urma poate vine cineva sa-mi
spuna, sa ma faca de rusine fata de toti oamenii astia.
CEA MAI
DUHOVNICEASCA INTAMPLARE DUHOVNICEASCA
Care a fost cea mai marcanta intamplare duhovniceasca din
viata Sfintiei voastre?
Eu nadajduiesc ca cea mai
duhovniceasca sa fie in viitor. Toate au fost duhovnicesti, si caderile, si
ridicarile, toate mi-au folosit si, sa va spun drept, daca am dobandit ceva de
la Dumnezeu, este tocmai intelegerea ca din toate ne putem folosi: si din
bucuria aia din noaptea calugariei, dar si din spaima imediata dinaintea ei,
cand imi venea sa-i iau pe toti la bataie si sa plec, sa nu ma mai intorc
niciodata acolo, pe care, totusi, am invins-o si am vazut ca-i buna si aia.
Toate sunt bune, sunt duhovnicesti, toate, daca ne intoarcem la Hristos si cu
ranile noastre, si cu micile noastre biruinte. Biruinta este a nu te sinucide.
Stiti!? Si, iata ca inca suntem biruitori – slava Domnului! – toti cei care mai
suntem aici. Asa ca, asta a fost cea mai duhovniceasca intamplare din viata
mea, cand am inteles ca orice poate aduce folos duhovnicesc, daca ai ochi si
vrei sa intelegi asta.
Conferinta de la Sibiu
28 martie, 2002
PARTEA I
(monolog)
Intr-o lume
de „pacatosi”[62][1]
Ma bucur ca am pornit sa ajung la o “conferinta”, dar am ajuns la o
intalnire si ca multi nu stiu de aceasta intalnire de acum[63][2]. De fapt, ea a inceput in biblioteca, sau
ce era acolo – si sper ca ceea ce am avut de spus n-a fost epuizat acolo, in
biblioteca, si ca dialogul nostru va continua in acelasi fel, adica voi fi
ajutat [de catre voi].
Intr-adevar, mergand, ma
gandeam daca am ceva de spus. Stiti de ce? Pentru ca eu nu mi-am propus
niciodata sa fiu predicator, adica sa vorbesc [in fata] oamenilor. Mie imi
place mai mult sa stau deoparte si sa scriu. Si, intr-adevar, imi dadeam seama
ca, pentru o „conferinta”, n-am nimic de spus.
Dar daca tot s-a
transformat intr-o intalnire, poate ne vom spune unii altora aceleasi lucruri
„vechi si noi”, pe care simtim nevoia sa le repetam, sa le innoim in noi, asa
cum ne rugam la Liturghie: “Cel ce in ceasul al treilea pre Duhul Tau Cel Sfant
L-ai trimis Apostolilor Tai, pre Acela, Bunule, innoieste-L intru noi, cei ce
ne rugam Tie.”[64][3]
Asta cred eu ca e ceea ce
ar trebui sa incercam sa facem noi. Asta e toata stradania noastra
crestineasca: ca, impreuna, sa cerem de la Dumnezeu sa reinnoiasca in noi Duhul
Sfant.
Tema pe care domnul
Sebastian[65][4] a propus-o e foarte generala: sa vorbesc
despre sexualitate. Eu ma gandesc ca a desparti sexualitatea de celelalte
patimi este cumva greu, pentru ca, asa am inteles eu, prin desfranare, prin
curvie, in limbajul Scripturii, Dumnezeu intelege, de multe ori, suma tuturor
pacatelor. Asa ne spune Hristos, cand ii numeste pe iudei, si prin iudei pe noi
pe toti, “neam viclean si desfranat”[66][5]. De aceea m-am gandit sa discutam despre
pacat, in general, despre raportarea noastra la el. Nu raportarea la pacate [ca
fapte], asa cum se intampla de cele
mai multe ori, ci la pacat ca si categorie. Si nu atat raportarea la pacatele
din noi insine - si despre asta parca stim cum stau lucrurile, desi, totusi, ne
framanta parca mai mult pacatele celorlalti -, ci problema pe care am aflat-o
din scrisori (imi vin tot mai multe): ce facem cu cutare, daca tanarul face
asa, ce-i spunem, ce facem?
Deci, problema noastra
este raportarea la pacatele celorlalti, cu toate ca ele n-ar trebui sa ne
preocupe. Dar, cred eu ca atunci cand aceasta preocupare nu e o pornire a
rautatii noastre, ci o pornire a dragostei, mai mult sau mai putin desavarsite,
care vrea sa tamaduiasca sau, spun eu, sa spele cumva vasul, care este
aproapele nostru, pentru a putea turna in el licoarea cea buna a lui Dumnezeu -
caci, de prea multe ori, aproapele este cana cu care noi putem sorbi bucuria,
fericirea de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a ne trai chemarea noastra
esentiala, aceea de a ne darui si de a comunica, de a ne implini [ca oameni],
in ultima instanta -, cred ca, atunci, aceasta pornire e buna. Ea se face
dintr-o nevoie fireasca de comunicare, de clarificare, de limpezire a relatiei
noastre cu celalalt. Ma aplec asupra pacatelor straine, deoarece ele sunt parte
a celui de langa mine, deoarece vreau, pur si simplu, sa-l inteleg, sa-l cunosc,
sa mi-l apropii. Si cred ca atunci se intrerupe comunicarea noastra cu lumea,
cand noi stabilim, cumva prea transant, granita dintre noi si celalalt, granita
dintre credincios si necredincios, granita dintre pacatos si nepacatos.
Avem acest conflict in
noi, conflict in afara noastra, mai bine zis. Acel „razboi cu toata lumea”
despre care vorbea Eugen Ionescu, (are el o carte, “Razboi cu toata lumea”). Ne
razboim cu toata lumea, desi o facem in numele dragostei... Doar „in numele”
ei, pentru ca, pana la urma, nu prea ne reuseste sa o realizam [si cu fapta].
Tocmai de asta, va spun ca
ma gandesc de multe ori la necredinciosi, la „pacatosi”. Si chiar acum am
rasfoit cartea parintelui Sofronie “Rugaciunea ca experienta a vietii vesnice”
si am gasit acolo durerea, framantarea lui pentru oamenii necredinciosi, pentru
oamenii care inca nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. El se tanguia pentru ei, el nu
renunta la ei, se ruga pentru ei. Acestia nu-l impiedicau pe el sa se uneasca
cu Hristos si sa traiasca experienta vietii vesnice, dimpotriva, zic eu, il
ajutau.
Sunt pacate de moarte,
pentru care Evanghelistul[67][6] ne spune sa nu ne rugam si totodata il
vedem pe Apostolul Stefan murind de mainile unor oameni care, chiar in acele
clipe, savarseau un pacat de moarte, uciderea, si spunea: “Doamne, nu le socoti
lor pacatul acesta![68][7]” Adica se ruga pentru cei cu pacate de
moarte.
Undeva, intr-unul din
Patericuri - nu unul din acelea clasice, ci pateric numesc orice marturie a
lucrarii Duhului Sfant prin oameni, pentru ca ei ne nasc in Duhul, de aceea ii
si numim „parinti”, poate sa fie oricine, nu numaidecat preot sau calugar -,
spunea ca cineva se ruga pentru un sinucigas. La care apare Dumnezeu si zice:
“Ce te rogi, stii bine ca nu mai este intoarcere!”. Si el spune: “Stiu... si
totusi...”. Dumnezeu i-ar fi zis: “Acum ai ajuns in dragoste la fel ca Mine.”
Nu stiu din ce pronie de-a
lui Dumnezeu, dar eu am avut experienta apartenentei la un grup care pictau,
care scriau, tagma artistilor. Am avut experienta vietii in afara Bisericii. Si
imi dau seama ca lumea e constituita din tagme, din caste, care are fiecare
preocuparile ei, ochii cu care vede lucrurile si cu care percepe vorbirea
despre aceste lucruri.
La un moment dat, pentru ca eram un copil care stia ca
Dumnezeu nu exista[69][8], ma tulbura foarte mult tot ce vedeam in
jur, pentru ca nu eram sigur daca eu exist intr-adevar sau cel putin daca ceea
ce vad eu, vad si altii. Si asta am experimentat-o si mai crud si dureros, am
realizat-o la o ora de pictura[70][9]. Eram in clasa a VI-a sau a VII-a, pictam
o natura moarta si toti aveam lucrari diferite. Si, aveam un profesor foarte
bun, foarte iubitor de copii si de arta, si ne spune: „Este foarte bine ca voi
vedeti fiecare diferit si, desi priviti acelasi lucru, unul il vede intr-un
fel, altul altfel, dar, de fapt, el este acelasi, desi se vede diferit”. Si
atunci mi-a venit asa un gand: nu cumva vad eu marul rosu, iar celalalt il vede
albastru? Pentru ca ochiul meu e defect si il vad rosu, dar, de fapt, e
albastru? Si toate s-au incurcat de atunci in capul meu.
Si, iata, aceste tagme exista, si fiecare vede lumea in
felul ei. Sociologia se ocupa de ele, eu nu-s prea instruit in lucrurile
acestea, dar am prieteni profesori de toate felurile si, stand cu ei, imi
povesteau de tot felul [si asa ma initiau]. Aveam un bun prieten, profesor la
Iasi [la Univ. Al. Ioan Cuza] de sociologie si mi-a spus cate ceva de lucrurile
acestea. Dar nu avem nevoie de nu stiu care teorii [pentru a verifica ceea ce
vreau sa zic], noi avem experienta vietii si destula ne este ea noua.
Si Biserica este un grup, dar un grup care are
intotdeauna posibilitatea [re]varsarii in afara, care are intotdeauna limita
cumva deschisa, are usa deschisa. Si nu orice tagma este asa, tagmele, stim
bine, sunt inchise. Si atunci cand ne adresam lor, indiferent cui, noi nu putem
crea discursuri universal valabile, care numaidecat sa converteasca pe toata
lumea, si sa ne revoltam atunci cand acest lucru nu se intampla [nu ne
reuseste]. Noua ne este usor a spune: „Ce mai vorbesti atata! Oare nu s-au
vorbit atatea!, zadarnic este!, toate sunt spuse! Avem Scriptura publicata,
avem cuvintele Sfintilor Parinti...” Dar ii dai Ioan Gura de Aur... citeste
si... nici o reactie!
De exemplu, tatal meu a facut filozofia la Leningrad, are
felul lui de a vedea si de a intelege. Ii dau odata sa citeasca Sf. Grigorie
Teologul, ca sa-l impresioneze, ca Sf. Grigore merge pe logica aristotelica [pe
care o respecta tatal meu]. Ce credeti ca-mi spune, dupa ce a citit [cele 5
cuvinte teologice]? “Intunecime de minte! Ce prostie e asta!?” Si am stat si
m-am gandit: oare Grigore Teologul nu stie sa scrie? Ba! Inseamna ca, pur si
simplu, tatalui meu trebuie sa-i vorbeasca altcineva. Grigore Teologul nu l-a
impresionat, nu pentru ca e imposibil sa mai vorbeasca cineva tatalui meu, ci
acestui om, si oricaruia care are formatia lui, de multe ori, un sfant nu-i
poate vorbi, pentru ca el are o alta intelegere, poate ca un defect de
intelegere, nu stiu.
Si acum vreau sa discutam despre defectul mintii noastre
care e propriu fiecarei epoci.
Am citit o carte despre nebunie[71][10], pe cand eram inca in liceu, a unui
francez care se intreba, fara raspuns, unde e granita nebuniei? Erau unele
epoci in care nebunul era vazut ca un trimis al lui Dumnezeu[72][11] sau altele in care ii omorau sau ii
inchideau intr-o insula. Si atunci noi trebuie sa vedem cu ce respira epoca ,
dar nu in felul acesta: „Acum sunt alte timpuri, Biserica trebuie sa fie mereu
in mijlocul oamenilor, sa-i intelegem...”. Asa nu facem decat sa constatam
niste realitati. Dar radacinile unde sunt? Si eu mi-am dat seama, cu stupoare,
ca radacinile epocii in care traim sunt unele artistice [nu religioase, nu
filozofice, nu economice, nu politice]. O estetica a pacatului care porneste
acolo unde a pornit estetica uratului, teoretizata in secolul trecut. Cei care
o practica sunt poetii simbolisti, primii care o practica constient
[programatic]. Iar noi, oamenii de la inceputul acestui mileniu, traim in plan
social, ca pe o realitate deja banala, o fantezie estetica a unor nebuni din
Franta secolului XIX – estetica uratului.
Uratul exista si pana atunci, fara indoiala, de la
inceputurile lumii. Pacatul exista si el: exista homosexualitatea si celelalte.
Dar felul in care epoca moderna vede pacatul si uratul e cu totul altul. Grecul
savarsea pacatul, homosexualitatea, de exemplu, pentru placere. Pentru modern,
pacatul este o atitudine existentiala. Intelegeti diferenta? Nu este numai o
placere. Iar noi venim si-i spunem: “Lucrul acesta este foarte rau, o sa-ti produca
durere!” Si el raspunde: „Foarte bine, conceptia mea despre viata e durerea!”
Eu ii spun: “Lucrul acesta e rusinos si urat!” „Foarte bine, eu idealizez
uratul, si traiesc pentru urat, si admir formele urate!”
Luati pictura, o sa gasiti acolo, spre exemplu, femeia:
intr-un fel este ea in epoca antica, intr-un fel in epoca baroca. Epoca moderna
- femeia desfigurata, femeia stirba, batrana. Picturile abominabile: “Bordelul
lui Picasso” si altele. Ceva s-a intamplat, noi ne-am defectat, e alta viziune.
In secolul trecut aparusera niste nebuni, undeva in Franta. Aparuse un oarecare
Baudelaire care si-a vopsit parul verde si avea o amanta negresa cu care
scandaliza toata lumea buna [este ceea ce el numea „placerea aristocratica de a
displacea”]. Scoate si o carte - “Florile raului”. Normal, cannd lumea vede ce
scrie acolo, ii topeste tirajul. Era unul Arthur Rimbaud, iubitul lui Verlaine
[care l-a si impuscat in picior, intr-un acces de gelozie, rana de pe urma
careia, cred unii biografi, i s-ar fi tras sfarsitul lui atat de timpuriu], a
sris niste poezioare [si cateva proze poetice], iar pe la 18 ani dispare.
Cativa oameni, cateva zeci de oameni! Cine ar fi crezut ca, peste numai cateva
zeci de ani, revolta lor de oameni ciudati si neintelesi, care, orice s-ar
spune, sufereau mult, va deveni, va crea o epoca, va deveni o unitate de masura
[un etalon], un fel de a ne raporta la lume.
Poate in partea asta a lumii in vremea Imperiului
lucrurile au stat altfel, dar in Uniunea Sovietica absurdul era dezaprobat,
socotit un produs al „capitalismului putred”. Si acus o sa vedem de ce.
Raportate la nebuniile occidentului, la literatura absurdului, unde absurdul
apare nu ca tanguire - ca si grecii realizau absurdul vietii si-l deplangeau
cam in felul urmator: “Oare chiar nimic mai bun nu este? Nu se poate ca
lucrurile astea toate sa fie zadarnice, soarele, stelele, toata frumusetea” –
absurdul omului modern e caraghios, caricatural, zeflemitor, autosuficient.
Omul modern e absurd si lui ii este suficient faptul ca lumea e absurda, nu
vrea sa o schimbe. Ba, el incearca sa se convinga, si reuseste, sa iubeasca
lumea asta absurda. O astfel de vedere a lumii si a societatii nu putea fi
tolerata in sistemul sovietic, intr-o societatea leganata pe lozincile
progresului utopic. Romania, ciudat, a dat oameni care au creat epoca in acest
sens: Eugen Ionescu, Tristan Tzara, plecati amandoi in Franta si asimilati,
„improprietariti” de literatura franceza. Deci, pe aici mai circulau cartile
absurzilor. Dar eu va spun cum era in Rusia. Imperiul sovietic interzicea
cartile astea sau, ca sa ne exprimam mai adecvat, „nu le rocomanda”. Erau toate
traduse, in tiraje considerabile, puteai sa le citesti, dar nu era nici un fel
de publicitate la ele. Sovieticii si-au dat seama ca cu astfel de carti nu poti
supraveghea ordinea intr-un stat. Isi dadeau seama ca daca aveau niste cetateni
care citeau Nietzsche si Eugen Ionescu, ii scapa din mana. De ce? Pentru ca
aceste carti distrug scara valorilor. Iar cu un om care nu are o scara a
valorilor, care nu mai are „nimic sfant”, ca sa o zicem mai simplu, nu poti sta
de vorba, nu-l poti sensibiliza cu o idee sau alta, fie ea politica sau
religioasa. Acesta este omul descurajat si dezgustat, „ingretosat”, ca sa
folosim termenul unul mare cantaret al absurdului[73][12], omul timpului in care traim.
Astazi s-a rupt cortina si multe s-au schimbat, nu in
bine. Eu eram in partea asta [in Romania], in ‘91-’92. Era postmodernismul in
voga, scriam niste poezioare pe care nimeni nu le intelegea dincolo. Trec
cativa ani si aud cantece de discoteca rusesti in care textul e pur si simplu
nebunesc, de genul: “Eu sunt ucisa, dar merg sa ma tund!” A prins la rusi!
Rusii niciodata nu au avut gust pentru asa ceva, rusilor pana astazi le plac
poeziile cu mesteceni, oameni care niciodata n-o sa-l inteleaga pe Trakl sau
Benn[74][13] cu mortii si cadavrele lui. Tinerii
asculta. Au aparut niste lucruri grozave, s-a creat o sensibilitate stranie, au
aparut televizoarele si radioul prin care arta nebunilor de alta data s-a impus
majoritatii. Intr-adevar, acestia erau niste marginalizati, niste neintelesi,
aveau chiar si “clubul neintelesilor”. Li se mai spunea si “poeti damnati”, in
speta simbolistilor, pentru ca societatea nu putea sa accepte asa ceva, caci este
imposibil sa accepti. Versurile acestor poeti damnati, sau cel putin imitatii
ale lor, dar de o calitate literara mult mai indoielnica, au ajuns astazi sa
fie cantate de toata lumea. S-a schimbat sensibilitatea. Lumea e alta. De asta
noi citim cartulii de predici, mergem sa vorbim cu ei si ne dam seama ca toate
cuvintele noastre cad in gol. Si ne apare intrebarea: “Dom’le, asta e prost!?
I-am zis si de la parintele Cleopa, si de la cutare, dar nu vrea sa asculte”!
Ce s-a intamplat? Pentru el raul este bine, dar nu in sensul in care „blestemat
e cel care numeste raul, bine si dulcele, amar”[75][14], adica cu viclesug, ci in sensul ca el
se angajeaza cu toata fiinta sa in acest rau nou, crezand ca participa la
schimbarea acestei lumi.
Noi traim o lume a distrugerii, a fragmentarismului in
fiinta noastra umana. Acesti cativa nebunatici de alta data si-au impus
obsesiile lor tuturor. Picasso spunea ca arta lui, cubuletele ce le vedem, de
fapt, sunt cioburile unui intreg ce a existat candva. Pentru el, arta e
„distrugerea formei”. Nietzsche punea problema asta, cumva existential, el mai
degraba propune niste probleme existentiale, decat filozofice. El spune:
“Pentru a crea ceva nou, trebuie sa distrugem ce este vechi”. Distrugerea s-a
facut, adica atunci cand a venit, omul a distrus realitatea care lui nu-i
placea. Si cred ca pictura lui Picasso e foarte expresiva si reprezentativa
pentru lumea moderna: pentru ca cioburile acelea raman imprastiate, ele nu
creeaza o noua forma, mai buna, pentru ca omul nu si-o poate defini, inchipui,
el doar tanjeste dupa ea si sta cu cioburile astea stricate in fata lui... Ceea
ce a fost candva el a daramat, dar nimic nou nu a facut.
Nici noua nu ne place realitatea. Atunci cand incepem a
vorbi cu un om, acest ciudat, „pacatos”, care „nu ne intelege”, sa cautam
punctele noastre comune. Nu exista nici un om pe lumea asta cu care sa nu ai
macar un punct comun. Si eu cred ca punctul nostru comun e nemultumirea fata de
tot ceea ce ne inconjoara pe noi - nu in sensul ca nu suntem de acord ca
copacii cresc in sus si soarele e prea departe -, dar cum ne raportam la noi
insine, ce loc ne atribuim noua in aceasta societate, in aceasta lume, care
este rostul nostru? De exemplu, noua nu ne place lancezeala, dar, in loc sa
facem ceva, noi stam si „discutam”: „Starea e foarte proasta in Biserica
noastra! Sa iei si sa dai jos toti ierarhii corupti si sa pui niste oameni de
treaba!”. Toti vorbesc, nimeni nu face nimic.
Deci, in fond, avem aceleasi framantari ca si
adolescentul asta care asculta rock. Si-l intrebi: “De ce faci asta?” “M-am
saturat! Viata asta n-are nici un rost. As schimba totul”. El vrea sa schimbe
ceva! Astea sunt armele lui si noi trebuie sa ne apropiem de el aici. „Vrei sa
schimbi? Si eu vreau sa schimb!” Adica: „Incotro mergi?, hai ca si eu merg tot
incolo, si sa discutam, avem impreuna acelasi drum si eu sunt ratacitor ca si
tine, si eu sunt grozav de nemultumit de ceea ce vad in jur”.
Sa-l surprindem pe tanar in perioada lui de revolta, cand
el inca se mai razboieste cu lumea, cand inca mai incearca sa o schimbe,
inainte ca prea multele dezamagiri sa-i reteze avantul si sa-l transforme in
„omul absurd” care nu-si mai vede rostul in aceasta lume si nu mai vrea nimic
de la viata.
Stiti de ce ii ingretoseaza pe tineri sa vada popi si
credinciosi? Oamenii, adolescentii astia, au impresia ca popii sunt multumiti
de viata asta, ca sunt de acord cu mizeria si nedreptate in care traim si
incearca sa-i fraiereasca cu dulcegarii de felul: “Fratilor, viata e frumoasa
si nu mai spuneti voi ca e rau! E pacat
sa spuneti asa, de fapt, e foarte bine!” Asa le-au povestit, incepand de la
frantujii aceea care s-au revoltat – vedeti ca pana si saptamana au facut-o de
10 zile, decada, ca, adica, de ce crestinii astia au adus saptamana cu 7 zile?!
Nu intelegeau de ce fac asta, o faceau numai din ura lor grozava fata de
crestinism. Aveau impresia ca numai ei vad ca lumea e rea si astia, crestinii,
vin cu teorii de-astea, cu fluturasi. Poate ca acei care se numeau pe sine
crestini in Franta de atunci nici nu erau altfel, ca si multi dintre crestinii
de azi. Si, totusi, merita sa incercam sa mai vorbim o data despre asta, sa
spunem lumii adevarul despre crestinism, acestei lumi smintite, pe drept, de
faptele multora dintre cei care, dupa cuvintele Sfantului Grigore Teologul, dau
ghes in altare fara sa aiba chemarea de sus.
Asadar, nemultumirea lumii e fireasca. Si atunci noi nu
trebuie sa amputam revolta din inima tanarului, si nu numai a tanarului, pentru
ca inima noastra tanara e intotdeauna. Au imbatranit tocmai cei carora le-a
fost amputata revolta, sau de [catre] oameni, sau de ei insisi. Si-au amputat-o
din cauza neputintei care s-a inmultit in ei, tot ciocnindu-se de stancile
acestea mari, care sunt si moartea si nedreptatea din societate, lipsa dragostei.
Si-au spus: „N-are nici un rost”. Si atunci cand un om spune “nici un rost”, a
imbatranit.
Noi nu trebuie sa propunem o alternativa in sensul:
“Stii, ceea ce faci tu nu e nimic, lasa astea si vino sa-ti arat eu cum stau
lucrurile si ce e cu zburdalnicia asta a ta”. Adica, arata-i tanarului ca-si
poate manifesta, realiza pornirile lui firesti, care, pana la urma, sunt sadite
in noi de Dumnezeu si Dumnezeu le lauda: “Daca vei fi caldicel, te scuip”.
Crestinismul e o religie in excelenta pentru tineri, cu
toate ca lumea o percepe ca pe niste mosi batrani si babe care, ma rog, au si
ei rolul lor, dar poate ca nu sunt prea atractivi pentru o anumita categorie de
tineri. Este o religie a tinerilor si de asta noi ne miram fara temei: “Vai ce
multi tineri sunt in Biserica!” De ce a tinerilor? Pentru ca e o religie a
jertfei, a jertfelniciei. Cand isi pierde omul capul? La tinerete. El s-a
indragostit, nu poate sa nu se jertfeasca pentru ceea ce iubeste. El cauta fie
fiinta, fie ideea pentru care sa se jertfeasca, dar, pana la urma, ideea nu-l
satisface. Noi avem geniile mari care au creat o arta pe care lumea o numeste
mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care si-a
pierdut capul. Van Gogh si-a taiat urechea si a trimis-o iubitei ca sa o
impresioneze. Pana la urma, noi avem nevoie de o fiinta ca sa ne jertfim pentru
ea, nu o idee, o fiinta vie.
Si de aici putem porni, abia de aici incolo omul caruia
ii vorbim ne va intelege. Crestinismul, atunci cand vorbim despre el, trebuie
sa vorbim in primul rand despre Fiinta crestina, sa-i vorbim despre Hristos.
Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli
pe care ei le stiu si asa foarte bine. Cine nu stie ca a pune unei batranele
piedica pe gheata nu-i frumos? Noi mergem la oamenii astia, care sunt satui de
toata viata asta, neinteresanta pentru ei, plictisiti, si le spunem lucruri pe
care ei deja le cunosc. E o foarte mare greseala!
Uitati-va cu cata inversunare unii crestini spun:
“Modernistii astia, niste demonizati!” Dar uitam ca Testamentul nostru se cheama „nou” si ca
Hristos aduce un om nou. Il numim Adam nou pe Hristos. Suntem intr-adevar noi
si pururea innoindu-ne. Si doar asa innoindu-ne, prin Duhul Sfant! - ca ajungem
iarasi la innoirea Duhului Sfant in noi pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care
am inceput aceasta discutie a noastra. Si tot noi sa-i agresam pe cei insetati
de innoire?!
Problema e ca ei n-au inteles pana la capat cum stau
lucrurile si ar fi ridicol din partea noastra sa le-o pretindem. Citeam candva
la scoala sau nu! am vazut un oarecare filmulet, un copil care a ajuns mare
compozitor - nu mai stiu care anume, un neamt -, mergea, trecea pe langa un
ggard de fier siraindu-si mana pe gratiile lui. Si vazand ca fiecare gratie
suna diferit, a inceput sa loveasca gratiile ca pe niste corzi, formand un
cantecel elementar. Era chiar gardul unei scoli superioare de muzica. Si l-a
vazut unul din profesori, si-i spune: “Ia vino incoace”. Si-l ia, si-l face
student al acelei scoli, si el devine un mare compozitor.
Asa si noi, vedem oamenii astia, care cu mijloacele lor
umile formeaza un cantecel, unul vag, nu este un cor ingeresc, dar noi trebuie
sa stim sa apreciem omul in functie de imprejurari: „Asta a cantat la gard, dar
daca i-as da o ghitara, oare cum ar canta?”
Era un sfant care avea o ocupatie simpatica[76][15]. Il tot intreba pe Dumnezeu: “Doamne,
dar acum la ce masura am ajuns eu, cu cine ma aseaman?”. Era precum copiii,
si-si permitea lucrul asta, si Dumnezeu ii spunea de fiecare data. Odata, la
intrebarea Sfantului, Dumnezeu ii raspunde: “Acum esti ca cimpoierul din satul
cutare”. Atunci Sfantul merge in satul cutare si-l gaseste pe cimpoier, si-i
zice:
- Ia, zi-mi tu ce faci?
- Ce sa fac, uite am cimpoiul asta si ma duc la nunti si
cant si ma hranesc din cimpoi.
- Tu trebuie sa mai faci ceva, n-ai mai facut si altceva
in viata asta?
- Nu stiu sa fi facut ceva vreodata.
Zice: hai, hai, poate ti-aduci aminte, Dumnezeu m-o
trimis pe mine ca sa-mi descoperi faptele tale bune.
- Eu atata stiu, am fost talhar mare, cu multe rautati,
dar odata, cand am prins noi o fata si prietenii meu vroiau sa o violeze, eu am
luat-o si am fugit cu ea si am dus-o in oras si i-am dat drumul. Si a mai fost
odata, ca am vazut o femeie plangand, a carei barbat avea multe datorii si
trebuia s-o vanda si pe ea si pe copii, ca avea sa dea 300 de galbeni. Si am
vazut-o asa tanguindu-se si i-am dat acesti bani, ca tocmai ii furasem de la
cineva. Alta fapta n-am facut.
Si atunci, batranul ii spune:
- Mai, tu stai aici cu cimpoiul tau si eu sunt unul
dintre oamenii mari inaintea lui Dumnezeu si in pustia asta toti ma numesc Avva[77][16], dar Dumnezeu mi-a descoperit ca tu esti
de o masura cu mine. Si s-a dus cimpoierul in pustie cu Sfantul si a devenit si
el Avva.
Vreau sa spun ca, atunci cand vedem un om, fie ascultand
o muzica ciudata, fie vorbind niste ciudatenii (poate chiar hule), fie purtand
niste haine ciudate, noi nu trebuie sa il condamnam. Poate ca si el canta din
cimpoi cantece de distractie, betie, dar noi trebuie sa vedem trairea lui
interioara, trecutul lui, motivele lui. Catre ce tinde, ce cauta, ce vrea?
Pentru ca niciodata un om care nu cauta nimic nu se deosebeste. Daca un tanar
asculta rock, sa zicem, poarta lanturi, nu e ca ceilalti, inseamna ca el vrea
sa spuna ceva. Si singurul criteriu al calitatii trairii lui, pentru inceput,
cred ca este sinceritatea.
Sa stiti ca nu toti asculta rock, nu toti poarta haine
ciudate si se vopsesc verde, nu toti sunt betivani, astia sunt oameni
nemultumiti de ceva, si pe ei e mai usor sa-i impingi spre ceva mai bun,
folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arata foarte bine,
e plina de desfranati si de ciudati, oameni nemultumiti, raniti, “sarmani”, cum
ii numeste Dostoievsky, citandu-l pe David. Si, acest om „sarman” este
aproapele nostru, despre care ne vorbeste Hristos in pilda samarineanului
milostiv. Noi de multe ori luam pildele asa cum scrie, la litera, si asteptam
ocazia sa intalnim vreun bubos ca sa-l ajutam. De, l-am fi ajutat noi, dar nu
prea il intalnim. Ca asa scrie in Biblie, ca daca intalnesti un bubos, il
ajuti, ca e aproapele tau, si te mantuiesti. Dar cum bubosi nu prea gasesti...
Si-atunci cred eu ca bubosul din Evanghelie e si adolescentul asta care in
troleu te fluiera si-ti striga: “Aliluia, aliluia, aliluia!” in batjocura.
Atunci il intrebi - pentru ca asta a fost suspinul lui de om cazut, poate a
fost si mirosul bubelor lui - si noi ne oprim, pur si simplu, noi intram in
vorba cu el, dar nu intram cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l
cunoaste. Nu de a ne face pe noi cunoscuti, ci de a-l intelege, de a-l cunoaste
pe el. Si nu este o punte mai buna, mai sigura, nu e garantie mai mare ca vom
fi primiti si intelesi, decat daca aratam ca suntem curiosi de un om de care
nimeni, poate niciodata nu a fost curios in acest fel. Pe care nimeni,
niciodata nu l-a intrebat niste cuvinte cu totul simple, pe un ton care
intr-adevar sa-l miste. In felul acesta noi il ridicam pe spatele nostru. Si
faptul ca il ducem pana in „satul din apropiere”[78][17] si-l lasam acolo ne spune tocmai asta:
ca nu e numaidecat sa-l aduci pana la altar, sa te convingi ca el e acolo, ci
tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tai in „cetatea din
apropiere”, adica este inca un pas, inca un popas in calea lui spre Biserica,
spre Dumnezeu. Ai lasat doi banuti cu nadejdea ca el va ajunge acolo. Doi
banuti sunt astia: dragostea si vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el si
le va aminti. El, candva, pe acesti doi banuti isi va cumpara bucuria de a
indrazni sa mearga mai departe, atunci cand lumea nu-i va mai oferi nimic.
Poate ca va si ajunge acolo, in Imparatie, si noi nici nu vom sti. De acum
singur, fara noi, sau purtat de altii.
Si cred ca convertirile [majoritatea] nu sunt imediate
tocmai ca omul sa nu aiba ocazia sa triumfe in desert, ca a convertit pe cineva
pentru Hristos. Ca asa zice acolo: „Unul seamana, altul uda, altul culege”[79][18]. Este minunat ca e asa! Stiti cum se
asambleaza lucrurile secrete? In Petersburg este o uzina unde se fac submarine
de armata si unele piese se fac in Ucraina, altele in alta parte, altele cu
totul altundeva. Si cel care lucreaza habar nu are ce face. Nu stie ca lucreaza
la submarin, n-are voie sa stie. Si undeva ele se aduna, si altii le
asambleaza, si fac un submarin. Asa si noi: am spus un cuvant, am facut o
piesulita, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie sa vedem submarinul, mai bine
este nici sa nu-l vedem, ca sa nu dam margaritare porcilor, iar porcii, de data
asta, suntem chiar noi, daca ramam prea mult aceasta taina. Sa nu spunem taina
lucrarii acesteia, sa lasam minunea, care este Dumnezeu, nedescoperita pana la
capat. Altcineva va spune altceva, si ajunge, in sfarsit, si se implineste.
Asta socotesc eu ca e un inceput al vietii crestine, nu
nevoia de a indrepta lumea, nu nevoia de a-l indrepta pe celalalt, ci, pur si
simplu, dragostea si curiozitatea minunata de a-L trai pe celalalt in noi
insine, de a-i trai suferinta lui, nelinistea, de a-l intelege, pur si simplu.
Nu cred ca e tradusa in romana cartea mitropolitului
Antonie al Surojului in care el vorbeste nu despre credinta omului in Dumnezeu
- pentru ca noi numai despre asta vorbim: “Haideti sa credem in Dumnezeu!”, de
parca ar exista vreun buton care sa declanseze aceasta credinta -, ci despre
credinta lui Dumnezeu in om. Si vladaca ne propune sa ne inchipuim sfatul
Sfintei Treimi, cand Dumnezeu a zis: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea
noastra!” „Da! Dar el ne va trada - ar fi zis Tatal - si Tu, Fiule, va trebui
sa mori pentru el. Il facem?” „Il facem”, a zis Fiul.
Uitati ce credinta, ce nadejde a avut Dumnezeu in om!
Stia toata drama, chiar inainte de a-l face! Stia ca Il va trada! Ce nadejde,
ce credinta, pana in ultima clipa, ca si cel mai mare pacatos se poate
intoarce! De aceea, atunci cand le vorbim oamenilor, daca nu le putem vorbi pe
inteles despre credinta omului in Dumnezeu, sa le vorbim despre aceasta
credinta a lui Dumnezeu in om, sau despre credinta omului in om, pur si simplu.
Si este un inceput! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adauga noua.
Stateam cu un frate de la noi, chileinicul Batranului
Selafiil, si-mi spune un lucru atat de simplu: “Uite, noi stam de vorba, doi
oameni, si nu ne intelegem in privinta unui subiect. Si discutam, si ne
intrebam, si nu ne dam seama ca la discutia noastra participa al Treilea. Si nu
ne oprim putin sa-L intrebam si pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar si
acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos si pe noi doi unul de altul.
Sa ne gandim ca noi, oamenii, ne-am nascut unul pentru altul.
Asta e! Cu ingaduinta sa-i ingaduim lui Dumnezeu sa intre
in viata noastra, intre noi doi, care vorbim.
In rest, nu prea
au rost toate cuvintele. Am gasit la parintele Sofronie, in cartulia tradusa de
parintele Rafail, ca poti marturisi dogma Sfintei Treimi, poti sti absolut tot
despre credinta, dar daca nu e viata, traire, dogmele se transforma intr-o
simpla conceptie existentiala, in filozofie, in tot ce vrei, numai nu in
„cuvintele vietii celei vesnice”[80][19], daca noi nu cautam viata asta, care
este Hristos.
Chiar vorbeam aseara, eram impreuna cu parintele[81][20], si doua doamne pun problema asta: „Si
totusi, Biserica ce face, Biserica nu face fata!” Si m-am gandit cam cum ar fi
sa transpun aceasta atitudine in peisajul biblic? Cam asa ar arata: sa ne
inchipuim martiriul Sfantului Stefan. Evreii arunca cu pietre in el, dar el nu
zice: “Doamne nu le socoti lor pacatul acesta!”[82][21], ci incepe urmatorul discurs instructiv:
“Frati evrei, nu este frumos sa aruncati cu pietre, si va spun si de ce...” Si
toate celelalte, toate cate le vorbim noi lumii. Noi stam bombardati de patimi,
de pietrele lumii din jur, condamnati pentru credinta in Hristos, pentru
ciudatenia asta de credinta, dar nu spunem, ca Apostolul: “Doamne, lucreaza
Tu”, ci noi spunem: “Nu-i frumos sa faceti cutare si cutare!” Si incercam sa-i
convingem si ne miram de ce nu suntem ascultati. Si pana la urma murim si noi
si ne aducem aminte ca, poate trebuia, totusi, probabil, sa-l fi intrebat pe
Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, stralucind deasupra capului nostru, dar nu
l-am vazut, pentru ca eram ocupati, tocmai atunci explicam platforma de lucru
cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecat o fi fost Dumnezeu!
Ar trebui sa ne intoarcem la si noi la aceasta, adica sa
vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decat oamenilor. Sa ne
gandim, pur si simplu, mai mult la gestul apostolilor si al mucenicilor, la
felul lor de a vedea lucrurile.
„Vremea este a face Domnului,
stricat-au legea Ta!”[83][22] Vremea este sa lucreze Domnul, noi
singuri nimic nu putem face.